Cuvânt la Duminica a XIX-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără de minte căci voi spune adevărul, dar mă
feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce
vede sau aude de la mine” (II Cor. 12, 6-7).

Despre şi împotriva laudei de sine

„De aţi avea puţină răbdare cu neînţelepciunea mea”! (II Cor. XI, 1).Ce vrea să zică Apostolul
Pavel cu cuvintele acestea? In timpul acela erau în Corint mulţi apostoli mincinoşi, care amăgiau
pe credincioşi şi micşorau pe Pavel, împuţinau slava lui, îl atacau cu derâdere, şi îl declarau de
un guraliv.
Deci împotriva lor se luptă el cu putere în multe locuri ale Epistolei sale, aşa de pildă când zice:
„noi nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu” (II Cor. II, 17), şi iarăşi: „nu am
fost nimănui dintre voi spre greutate” (II Cor. XI, 9). Şi după ce a declarat, că şi pe viitor va păzi
acesta, a adăugat: „Este adevărul lui Hristos întru mine, că lauda aceasta nu se va îngrădi mie în
laturile Ahaei (II Cor. XI, 10). Dând temeiul la aceasta, arată apoi acele huliri cu cuvintele: „Ceea
ce am făcut până acum, voi face şi mai departe, ca să tai pricina celor ce poftesc pricină” (II Cor.
XI, 12). Fiindcă aceşti apostoli mincinoşi născoceau nenumărate clevetiri împotriva lui, vătămau
pe ucenicii lui şi îi ademeneau la nerespect către apostol, de aceea în sfârşit el s-a văzut nevoit, a
se lăuda pe sine însuşi şi a vorbi de oarecare însuşiri covârşitoare ale sale; căci nu era înţelept, de
a tăcea mai îndelung despre acestea.
Deci fiindcă el trebuia să povestescă luptele sale, şi să vorbească despre descoperirile ce primise,
şi de ostenelile ce suferiseră, a voit totodată să arate, că el face aceasta cu neplăcere şi silit, de
aceea el şi numeşte aceasta ceva neînţelept şi zice: „De aţi avea puţină răbdare cu
neînţelepciunea mea”! El cu aceasta voieşte să zică: Eu am de gând să fac ceva neînţelept, adică
să mă laud pe mine însumi; însă nu eu sunt de vină la aceasta, ci aceia, care m-au silit la aceasta.
De aceea vă rog, pe mine să mă îngăduiţi, iar vinovăţia să o prescrieţi acelora.
Pavel a făcut întru aceasta, ca toţi Sfinţii. Când ei făceau ceva nedrept, ei înşişi spuneau aceasta
la toţi, se tânguiau în toate zilele şi mărturiseau înaintea tuturor oamenilor. Iar când făceau ceva
nobil şi mare, tăinuiau aceasta, şi înşişi o uitau, încă şi Pavel, fără ca să-l silească cineva „a
vorbit public despre păcatele sale şi le-a făcut cunoscute. Aşa de pildă când zicea: „Hristos Iisus
a venit în lume, ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15).
De asemenea când scrie: „mulţumesc celui ce m-a întărit pe mine, lui Hristos, Iisus Domnului
nostru, căci credincios m-a socotit, punându-mă întru slujbă, pe mine cel ce eram mai înainte
hulitor şi gonitor, şi ocărâtor”. (I Tim. 1, 12, 13). Şi iarăşi: „mai pe urmă decât toţi, ca unul
născut fără de vreme, s-a arătat şi mie, că eu sunt mai micul apostolilor, care nu sunt vrednic a
mă chema Apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor. XV, 8, 9). Şi iarăşi:
„mie celui mai mic, decât toţi credincioşii, mi s-a dat harul acesta” (Efes. III, 8).
Vezi, cum el se numeşte cel mai mic nu numai dintre apostoli, ci şi dintre toţi credincioşii, şi
declară, că nu este vrednic de mântuirea, ce a dobândit? Măcar că Hristos zisese despre dânsul:
„vas al alegerii îmi este mie acesta, ca să poarte numele meu înaintea neamurilor şi a
împăraţilor” (Fapt. IX, 15), totuşi el nu s-a îngâmfat de această laudă, şi măcar că el ar fi putut să
aibă o mare bizuire, totuşi el de-a pururea se numea pe sine un biet păcătos şi cel mai mare dintre
păcătoşi, care numai pentru aceea a dobândit îndurare, pentru ca şi cel mai mare călcător de lege
să nu se desnădăjduiască de mântuirea sa (I Tim. l, 16), privind la dânsul, adică la apostolul şi la
harul, de care el s-a împărtăşit.
Aşadar Pavel, fără ca să fie împins de vreo nevoie, în toate Epistolele sale a vădit păcatele sale.
El le-a scris şi le-a descoperit nu numai contemporanilor săi, ci si tuturor generaţiilor celor
viitoare. Dimpotrivă, însuşirile lui cele covârşitoare, şi cele ce îi aduceau laudă, le aminteşte el
numai cu greu şi cu neplăcere, chiar şi când nevoia îl împingea la aceasta.
Aceasta se vede de acolo, că o astfel de amintire el adesea o numeşte nebunie şi neînţelepciune;
se vede încă şi de acolo, că despre descoperirea cea slăvită, care i s-a împărtăşit, el a tăcut aşa de
îndelungat. Căci nu abia de doi, de trei, sau chiar de zece ani, ci cu mult mai înainte primise el
acea descoperire. De aceea arată el chiar timpul prin cuvintele: „Ştiu pe un om, care înainte cu
paisprezece ani s-a răpit până la treilea cer” (II Cor. XII, 2). Iar timpul îl arăta, pentru ca tu să
vezi, că el nici acum n-ar fi vorbit despre aceasta, dacă n-ar fi fost silit la aceasta de o nevoie
foarte mare.
Căci dacă el ar fi avut plăcerea a se lăuda pe sine, el ar fi povestit îndată, sau cel puţin după doi,
trei ani acea înaltă cinste, de care s-a împărtăşit, însă el a tăcut în curgere de patrusprezece ani, şi
atunci nu a spus despre dânsa nimănui, decât numai Corintenilor.
Şi când? Tocmai când a văzut, că s-au sculat Apostoli mincinoşi; si prin aceea a arătat, că el nici
acum n-ar fi vorbit despre aceasta, dacă n-ar fi văzut izbucnind între ucenicii lui o amăgire aşa de
mare. Noi însă nu facem aşa, ci cu totul dimpotrivă. Despre păcatele noastre noi nu vorbim
niciodată, şi când alţii vorbesc despre ele noi ne supărăm, ne mâniem, socotim aceasta ca ceva
neruşinat, ocăram şi hulim pentru aceasta; dimpotrivă, când am făcut un bine cât de mic,
necontenit îl arătăm, mulţumim celor ce vorbesc de el, şi îl declarăm prieteni ai noştri, măcar că
Hristos ne-a poruncit dimpotrivă, adică, ca noi să uităm faptele noastre cele bune, iar păcatele
noastre să le amintim cu sârguinţă. Aceasta ne-a însemnat el în cuvintele, ce a zis către ucenicii
săi: „Când aţi făcut toate, ziceţi: slugi netrebnice suntem” (Luca XVII, 10).
Tot aceasta ne-a învăţat el şi în pilda despre vameş şi fariseu, în care el ne-a înfăţişat pe vameş ca
model. Pe cât pe acesta l-a îndreptat pomenirea păcatelor, pe atâta pe celălalt l-a pierdut
pomenirea însuşirilor sale celor covârşitoare. Aceeaşi îndemnare a făcut Dumnezeu încă în
Testamentul vechi iudeilor cu cuvintele: „eu şterg fărădelegile tale şi păcatele tale nu le voi mai
pomeni; iar tu adă-ţi aminte însuţi de dânsele” (Is. XLIII, 25).
Precum Pavel, aşa făcea şi proorocul Samuil. El a fost mult timp judecător peste poporul iudeu, a
purtat dregătoria sa spre plăcerea lui Dumnezeu, şi totuşi el niciodinioară n-a vorbit însuşi despre
sine lucruri mari, deşi el ar fi putut aduce multe lucruri slăvite, precum creşterea sa din tinereţe,
petrecerea sa în templu, darul proorociei, care i se dăduse lui încă din leagăn, apoi războaiele ce a
purtat, biruinţele ce a câştigat, şi chiar nu prin puterea armelor, ci prin harul lui Dumnezeu, însă
despre toate acestea el n-a pomenit până acum cât de puţin.
Dar când a depus înalta sa dregătorie, şi a înmânat altuia domnia, atunci a găsit de trebuinţă a
vorbi despre lauda sa, şi a făcut aceasta şi acum cu mare cumpătare.
El a adunat tot poporul, şi a vorbit în prezenţa lui Saul aşa: „iată am ascultat cuvântul vostru, şi
v-am pus vouă împărat. lată eu am umblat înaintea voastră din tinereţile mele până în ziua
aceasta. lată eu, mărturisiţi de mine înaintea Domnului şi înaintea unsului lui: de am luat boul
cuiva, sau asinul cuiva, sau de am nedreptăţit pe cineva dintre voi, sau de am asuprit pe cineva,
sau de am luat mită de la cineva şi cu aceea am lăsat să mi se orbească ochii; mărturisiţi asupra
mea, şi voi întoarce vouă” (I Împăr. XII. 1-3).
Poate că vei întreba: ce oare a silit pe Samuil a-şi face singur această laudă? El avea multe şi
însemnate pricini. Fiindcă el acum introducea pe Saul la domnie, prin această laudă de sine a voit
să-l înveţe, cum trebuie să ocârmuiască şi să se îngrijească de supuşi şi tocmai pentru aceea a
chemat pe supuşi, ca martori ai purtării sale cele cinstite. Şi a făcut aceasta nu în timpul, când el
însuşi domnia, ca să nu poată zice cineva, că oamenii de frică au tăcut înaintea lui şi au mărturisit
mincinos. Mai vârtos el atunci a cerut cercetare a purtării sale, când a depus dregătoria sa cea
mare şi a predat domnia altuia, când prin urmare pârâşii nu aveau de ce se mai teme.
Dacă ar fi fost el altfel, s-ar fi răzbunat pe ludei pentru supărarea, ce i s-a întâmplat. El atunci
nici n-ar fi dorit să aibă un urmaş tocmai bun
şi blând, parte spre a-şi răzbuna prin aceasta, parte pentru ca cu atât mai mult el însuşi în viitor să
fie lăudat.
Vedeţi deci, cum sfinţii niciodinioară nu se lăudau pe sine, decât numai când erau siliţi la
aceasta?
Aşa făcea şi apostolul Pavel, şi fiindcă el ştia bine, că orice laudă de sine este ceva potrivnic şi
nu se ascultă cu plăcere, de aceea el a zis: „de aţi avea puţin răbdare cu neînţelepciunea mea”!
El cere numai puţină răbdare, căci chiar când este nevoit, el nu voieşte a se întinde cu de-
amănuntul în povestirea însuşirilor sale cele covârşitoare, ci numai în scurt a le atinge, şi numai
pe atâta a vorbi despre dânsele, pe cât era de nevoie şi mântuitor pentru Corinteni. Precum este
un semn de cea mai mare neînţelepţire, a vorbi fără trebuinţă despre însuşirile sale cele
covârşitoare, tot aşa pe de altă parte a tăcea despre dânsele, în ştiute cazuri ar fi o trădare a
adevărului.
Dar chiar şi în cazul de nevoie Pavel face aceasta cu neplăcere, şi o numeşte neînţelepţire, pentru
ca tu să înveţi a cunoaşte marea sa înţelepciune, dibăcie şi prevedere. Şi de aceea eu laud şi
admir pe Apostol, şi îl numesc foarte înţelept, căci el orice laudă de sine o declară neînţelepţie.
Iar dacă Pavel lăuda de sine chiar când este trebuincioasă, a numit-o neînţelepciune, apoi ce
iertare vor merita, şi cum se vor putea îndrepta aceia, care fără nici o trebuinţă vorbesc despre
sine cu multă lăudă şi voiesc şi pe alţii a-i sili la aceasta?
Ştiind noi acestea, iubiţilor, nu numai să lăudăm purtarea apostolului, ci încă să o şi urmăm, să
dăm uitării însuşirile noastre cele covârşitoare şi faptele noastre cele îmbunătăţite, dimpotrivă
foarte adeseori să gândim la păcatele noastre, spre a ne deprinde la smerenie, şi pentru ca
odinioară să dobândim plata chemării noastre pentru cer, de care fie ca să ne împărtăşim prin
harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul
Sfânt se cuvine slava şi cinstea, acum şi în vecii vecilor! Amin.

din “Predici la duminici şi sărbători” – Sf.Ioan Gură de Aur