Frustrarea, cel mai mare obstacol al omenirii
Frustrarea este cel mai cinic sentiment pe care il poate avea o fiinta umana. Este sentimentul care ne apasa pe toti, mai ales in ultimii ani de zile.
O nevoie satisfacuta partial, total sau nesatisfacuta deloc genereaza oricum o alta nevoie mai mare. Nevoia, la randul ei, genereaza intotdeauna un sentiment de frustrare, care se amplifica direct proportional cu marimea nevoii nou aparute.
Din aceasta cauza spuneam ca este un sentiment cinic si pervers. Oricat ai incerca tu sa combati acest sentiment, el se reintoarce la tine intr-o forma sporita. E ca si cum te-ai lupta cu morile de vant. Este ca si cum ai incerca sa rastorni universul, este ca si cum ai vrea sa detii controlul asupra sentimentelor. Imposibil!
Oamenii, in genere, au o „personalitate” dubla. Daca in privat sunt tristi si dezamagiti, odata iesiti in public, isi aplica acea „persona” (masca) care sa le ascunda sentimentele de tristete. Functioneaza. Functioneaza in mai toate cazurile, pentru cam toate sentimentele. Ironia sortii face ca oamenii sa nu poata musamaliza sentimentul de frustrare. Frustrarea este un promotor pentru toate sentimentele negative. Totul pleaca de la frustrare si se sfarseste din frustrare.
Pana acum credeam ca ura este cel mai groaznic sentiment pe care il poate avea un om. Gresit! A uri este o alta versiune a iubirii. Ura este iubirea sponsorizata de frustrare. Cand iubeste pe cineva foarte mult si simti ca acea iubire nu ti se materializeaza in realitatea ta concreta, devii frustrat. Dupa ce ai trecut de acest intermediar, treci prin mai multe stari de spirit. Mai intai devii suparat si trist. Dupa aceea devii nervos si manios pe toata lumea, culminand cu sentimentul de ura. Frustrarea este unealta diavolului care te face sa devii manios pe toata lumea, cand in realitate esti manios pe tine. Frustrarea te conduce intotdeauna sa dai vina pe alte persoane, cand in realitate singurul vinovat esti tu.
Poate ca acest sentiment de frustrare a fost insuflat oamenilor din cauza acelei nevoi naturale de a fi salvati din iluzie. De cele mai multe ori privesc in gol si observ ca totul poate disparea daca sufletul meu isi propune asta. Mintea intotdeauna imi neaga ideea ca ar fi si altceva dincolo de realitatea noastra concreta. Unealta prin care mintea reuseste sa ma manipuleze si sa-mi nege orice gand de separare de teluric, este frustrarea. Mintea imi inunda corpul cu sentimentul de frustrare, care-mi genereaza la randul sau un sentiment de descurajare cum ca orice lupta impotriva negativitatii este in zadar.
Eu in momentul de fata, in momentul cand compun acest … hai sa-i zicem … articol, sunt frustrat din cale afara, iar sentimentul imi inunda toate celulele corpului. Chiar imi doresc sa scap de acest sentiment pentru totdeauna. Vreau sa nu mai faca parte din viata mea. Vreau sa ramana ca o amintire neplacuta pentru care nu mai simt nimic. Imi doresc ceva utopic. Chiar imi doresc din tot sufletul. Imi doresc o schimbare radicala in viata mea, a noastra. Vreau sa traiesc bine, mult mai bine. Vreau sa mi se recunoasca toate eforturile, vreau ca lucrurile rele sa dispara din viata mea si a noastra si vreau ca Dumnezeu sa ne auda frustrarile.
Nu o sa-I cer niciodata lui Dumnezeu sa-mi schimbe fizic lumea in care traiesc, ci vreau sa-mi „fure” pentru totdeauna sentimentele, starile de spirit, trairile cele mai negre. De putine ori I-am cerut lui Dumnezeu ceva, de cele mai multe ori I-am multumit pentru ca am ajuns pana aici, insa de data asta Il rog din toata inima sa ma ajute sa-mi vad, sa-mi simt lumea altfel. Vreau sa ma vindece de frustrare!
sursa:http://www.tashy.ro/frustrarea-cel-mai-mare-obstacol-al-omenirii/
Despre grijile vieţii
– Părinte Teofil, în zilele noastre mai mult ca niciodată, omul este prins de grijile vietii, de serviciu, familie, probleme si multe altele. Există însă si griji mântuitoare?
– Da, există griji mântuitoare. „Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm”, se spune la slujbă, la Sfânta Liturghie. Deci, grijile lumesti trebuie astupate cumva cu încrederea în Dumnezeu si în bunătatea Lui, făcându-ne datoria, pentru că dacă nu-ti faci datoria, grijile se înmultesc si îngrijorarea creste. Dar există si o grijă pentru a deveni bun, o grijă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, grija de a trăi corect, grija de a face ceea ce esti dator să faci. Există si griji mântuitoare, griji care te ridică, te angajează în viata sfântă, grija de a-ti împlini datoriile pe care le ai prin situatia în care te găsesti. De exemplu, cineva care are familie, grija de copii, de a-i creste, de a-i educa frumos si bine, grija de a le da o înzestrare spirituală care să-i păzească de necazurile vietii, pentru că necazurile vietii vin de pe urma păcatelor. Ceea ce vrea Dumnezeu cu noi este ca în fiecare zi să trăim o viată frumoasă si linistită, o viată din care să lipsească îngrijorarea pentru lucruri pământesti, dar în care să se facă vădită grija de a-I sluji lui Dumnezeu si de a-I face voia Lui. Si în felul acesta omul este angajat spre bine si nu este asuprit de rău.
– Cum întelegeti cuvântul din Evanghelie „Să nu ne îngrijim pentru ziua de mâine” (Mt. 6, 34)?
– Îl înteleg în sensul acesta: să nu ne îngrijorăm pentru ziua de mâine, dar să ne facem datoria în ziua de azi. Dacă ne facem datoria în ziua prezentă, ziua de mâine este rezolvată cu problemele care le-ar aduce dacă nu ne-am împlini datoria în ziua de astăzi. Bineînteles că toate acestea le avem în vedere cu gândul la Dumnezeu, care l-a făcut pe om si cu posibilitatea de a se îngriji. Si chiar si cu posibilitatea de a se îngrijora. Dar Domnul Hristos vrea să-l despovăreze pe om de îngrijorarea păgubitoare si să-l angajeze cu grija mântuitoare.
– Părinte Teofil, în viata duhovnicească e bine să avem anumite principii si repere?
– Da, neapărat. Pentru că altfel duci o viată cumva în gol si n-ai posibilitatea să te dirijezi, n-ai posibilitatea să te orientezi. E bine să ai niste principii la care să tii si pe care să le urmezi si niste repere pentru verificare. Dacă n-ai nici un reper, atunci te poti crede bun înainte de a fi bun, te poti crede credincios fără să fii credincios, te poti crede întelept fără să fii întelept, poti să ai păreri despre tine care nu consună cu realitatea. Or, având în vedere niste principii si tinând seama de niste repere, te poti modela după principiile respective si după reperele pe care le ai în vedere. Mi-aduc aminte, când eram copil am auzit la biserică citindu-se la Apostol, din epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani. Aveam vreo 12-13 ani atunci si am auzit cuvântul: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor slabi, si nu nouă să plăcem, ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui întru ce-i bine spre zidirea lui” (Rom. 15, 1-2). Si când am auzit cuvintele acestea, le-am luat în seamă si am ajuns într-o împrejurare în care n-as fi vrut să fac un bine pe care-l impunea situatia. Mama mea pleca la câmp, tata era absent din gospodărie, parcă era-n armată, nu mai stiu ce s-a-ntâmplat si trebuia să meargă mama cu cineva la lucru. Si atunci mama m-a rugat să am grijă de copiii femeii aceleia, să stau cu ei acasă si să le port de grijă si pe mine mă cam incomoda lucrul acesta. Dar mi-am adus aminte de cuvântul Sfântului Apostol Pavel „Nu nouă să plăcem, ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui”. În felul acesta te ajută un principiu.
– Ne mai puteti da câteva principii concrete pentru viata duhovnicească?
– Da. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieste răul cu binele. Cel ce se smereste va fi înăltat, cel ce se înaltă va fi smerit… Sunt foarte multe principii în cuprinsul Vechiului Testament si-n Evanghelie. Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, în epistolele sale, are cuvântul: „Ori de mâncati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceti” (I Cor. 10, 31). Domnul Hristos a zis: „lasă acum să împlinim toată dreptatea” (Mt. 3, 15). „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor si a fariseilor, nu veti intra în împărătia lui Dumnezeu” (Mt. 5, 20). „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească si să-Si dea sufletul Său pret de răscumpărare pentru multi” (Mt. 20, 28). „Cel ce vrea să vină după mine să se lepede de sine, să-si ia crucea si să-mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24). Sunt foarte multe principii de viată, principii după care ne putem dirija viata, ne putem orienta.
– Părinte, cum trebuie să ne îngrijim de trup? Adică, există griji pentru trup si griji pentru suflet?
– Da, există griji pentru trup si Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni îi îndeamnă pe bărbati să-si iubească sotiile cum îsi iubesc trupurile lor (Efes. 5, 28). Sfântul Apostol Pavel zice că nimenea nu si-a urât vreodată trupul său, ci fiecare îl hrăneste si-l încălzeste precum si Hristos Biserica (Efes. 5, 29). Deci, nu e normal ca cineva să-si neglijeze trupul. E normal să-si îngrijească trupul. Domnul Hristos, de pildă, când era înconjurat de multime, multime care nu mai avea de mâncare, a zis că nu vrea să-i lase să lâncezească pe drum. Deci a intervenit, dându-le hrană. E o rânduială a Bisericii noastre ca să ne ajutăm unii pe altii, să ne îngrijim de sănătatea trupului ca să fie si sufletul în conditia de a se manifesta bine în cele spirituale. Deci, Sfântul Apostol Pavel, când compară iubirea fată de sotie cu iubirea fată de propriul trup, are în vedere o îngrijire de trup, care este templul lui Dumnezeu, pe care-l dorim sănătos, împreună slujitor cu sufletul, chiar dacă, cum zice părintele Arsenie Boca referindu-se la trup, „fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.
– Dar de suflet cum trebuie să se îngrijească un crestin practicant, un crestin ortodox?
– Un crestin parcticant trebuie să-si împlinească datoriile care tin de viata spirituală, de rugăciune, de meditatie, de participarea la sfintele slujbe, de punere în valoare a calitătilor sufletesti pentru binele lui si pentru binele altuia, de acumularea de învătături sfinte, mai ales din Sfânta Evanghelie, cuvintele cele vesnice ale Mântuitorului, de acumularea de gânduri manifestate în cuvânt de Sfintii Apostoli. Toate lucrurile acestea sunt spre binele sufletului si aduc apoi si buna chivernisire a trupului.
– Părinte Teofil, în ce măsură rugăciunea este o împlinire a vietii, a grijilor vietii?
– Aici, Domnul Hristos a spus că după lucrul veacului acestuia, care aduce griji si îngrijorări, se străduiesc cei care nu stiu de Dumnezeu. Or, noi, crestinii, stim că avem trebuintă de ele si stim că avem un Tată care se îngrijeste de noi, si atunci rugăciunea ne întăreste în constiinta aceasta că Dumnezeu este cu noi, că ne ajută, că găseste Dumnezeu mijloacele de a se rezolva lucruri si mai presus de posibilitătile noastre. Ne rugăm lui Dumnezeu, de exemplu, pentru îmbelsugarea roadelor pământului, la cununie ne rugăm ca să umple Dumnezeu cămările celor care se căsătoresc de grâu, de vin, de untdelemn. La Litie ne rugăm lui Dumnezeu să binecuvânteze pâinile, grâul, vinul si untdelemnul si să le înmultească în locasul acesta, în tara aceasta si în toată lumea. Deci, rugăciunea ne angajează spre bine si este o împlinire si, în acest sens, că ne dă o întărire, o întemeiere în gândul că nu suntem singuri în această lume, ci „cu noi este Dumnezeu… acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin”. Acestea nu sunt simple formule de ritual, ci sunt cuvinte pe care trebuie să ne întemeiem viata.
– Părinte, în Evanghelia după Matei, în capitolul zece când Mântuitorul îi trimite pe Apostoli la propovăduire, le spune că „voi, atunci când veti fi prinsi, să nu vă îngrijiti de ce veti vorbi…”
– Da, „că Duhul Sfânt vă va da vouă ce trebuie să spuneti” (Mt. 10, 19).
– Cum să întelegem noi, astăzi, aceste cuvinte?
– Tot asa cum au înteles Sfintii Apostoli. Adică, noi acumulăm în suflet anumite lucruri pe care le putem folosi, inspirati fiind si de Duhul Sfânt, în împrejurări nedorite si în împrejurări neasteptate. Sfântul Apostol Petru în epistola sa sobornicească zice să fim gata să dăm răspuns tuturor celor ce ne cer socoteală, însă cu blândete si cu cuviintă (I Ptr. 3, 15-16). Să căutăm să fim în asa fel orientati, încât să creăm în jurul nostru o atmosferă care să impună respect si celor care altfel ar fi potrivnicii nostri.
– Părinte, de obicei grijile vietii, nu întotdeauna, dar de multe ori, duc la probleme în familie, probleme între prieteni. Ce cale le recomandati să urmeze în aceste situatii?
– Mi-aduc aminte că atunci când eram copil se spunea în familie că si din pricina sărăciei, si din pricina necazurilor vin certurile. Si mi se întâmplă si acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Si eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certati, le rezolvati, treceti de lipsuri prin ceartă? Si toti mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu câstigi nici un ban când te certi, nu realizezi nici un avantaj când nu esti în limitele bunei cuviinte. Asa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemultumire si mult negativ în viata de toate zilele.
– Munca este un lucru necesar pentru familie, pentru om, în general?
– Sigur că da. Munca este o binecuvântare a lui Dumnezeu. Pentru împrejurarea în care trăieste fiecare, Sfântul Apostol Pavel reglementează că „cine nu vrea să muncească, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10). Spune că el însusi a câstigat pentru el si pentru cine era cu el cele de trebuintă (Fapte 20, 34). Munca este o necesitate, este un mijloc de îmbunătătire sufletească, este un mijloc de retinere de la împrăstiere. În pilda cu lucrătorii tocmiti la vie, către unii care au stat până seara fără lucru, Domnul Hristos a zis: „De ce ati stat toată ziua fără lucru?” (Mt. 20, 6). Când eram eu copil, în familia noastră era o vorbă: Nu sta fără lucru că-i păcat. Munca e o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om. E mare lucru să fii constient de aceasta, că esti dator cu munca. Să ai constiinta că „cu nădejdea fără muncă, nu-ti răsare grâu-n luncă, dar cu amândouă-n plug, umpli lunca de belsug” (Vasile Militaru, „Vorbe cu tâlc”). Sau, este o rugăciune de seară, scrisă tot de Vasile Militaru de la care-i cuvântul aceasta: „Să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca si ele fagurii cu binele” (Vasile Militaru, „Rugăciune de seară”).
– Părinte, există mai ales între tineri o rezervă în a se angaja în muncă, si aceasta considerând că nu sunt în stare, că nu pot să facă fată. Ce să-i îndemnăm pe acesti oameni?
– Să-i îndemnăm să muncească pentru ca să aibă să-i ofere ceva lui Dumnezeu, pentru ca să aibă Dumnezeu ce să binecuvânteze, asa cum tânărul acela despre care pomeneste Evanghelistul Ioan, a oferit Mântuitorului cinci pâini si doi pesti din care Domnul Hristos a săturat multime de oameni (In. 6, 9). Fiecare dintre noi trebuie să oferim ceva Mântuitorului, să-i dăm ceva Mântuitorului ca să binecuvânteze si să înmultească pentru binele altora. E important de luat aminte faptul că Domnul Hristos, când i-a spus diavolul să facă din pietre pâine, n-a făcut, dar din pâine a făcut mai multă pâine. Si aceasta e o idee în sensul că Dumnezeu binecuvântează munca omului si nu-i dă omului gândul că ar putea să-i dea, să-i ofere pâine pe nemuncite, să facă din piatră pâine, desi Domnul Hristos poate să facă si din piatră pâine, dar n-a făcut din piatră pâine, pentru că ceea ce a făcut Domnul Hristos a făcut în fata lumii întregi, în fata tuturor credinciosilor si atunci oamenii ar fi putut ajunge la gândul că asa cum a făcut odinioară din piatră pâine, poate să facă si altă dată la fel. Or, când Domnul Hristos a avut pâini în fată, a înmultit pâinile, pentru că în pâine se întâlneste binecuvântarea Domnului cu munca omului. Domnul Hristos binecuvântează. Când a binecuvântat cele cinci pâini la înmultirea pâinilor, a binecuvântat toată munca pe care o face omul până are pâinea pe masă. Noi, astăzi, nu avem totdeauna constiinta aceasta, noi, care cumpărăm pâine, o luăm gata, n-avem constiinta ostenelii pe care o face omul până când ajunge să aibă pâinea pe masă. Or, Domnul Hristos, când a binecuvântat pâinile, a binecuvântat toată osteneala, toată munca. Si munca pe care o face omul când pregăteste pământul, si munca pe care o face când seamănă, si munca pe care o face când pliveste holda, munca pe care o face când seceră, munca pe care o face când macină, munca pe care o face când plămădeste aluatul, munca pe care o face când arde cuptorul, când pune pâinea în cuptor, când o scoate din cuptor si o lasă după aceea să se ducă la Dumnezeu. Când eram eu copil, era o vorbă că nu-i voie să te atingi de pâine si să mănânci pâine înainte de a se duce la Dumnezeu. De ce? Pentru că oamenii aveau constiinta aceasta că pâinea n-o realizează omul din puterea lui, ci pâinea o realizează omul si din puterea lui si cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Or, gânduri de felul acesta nu mai sunt si pentru că s-a schimbat foarte mult viata oamenilor si fata societătii, pentru că sunt alte conditii. Or, omul acela care îsi pregăteste el pâinea, care ajunge el să aibă pâinea pe masă stie că în pâine se întâlneste lucrarea omului cu binecuvântarea Domnului. Asa că oamenii din vremea noastră, tinerii nostri, trebuie educati în sensul acesta că munca este o datorie, că nu-i voie să stai fără muncă. Că fiecare dintre noi trebuie să oferim ceva lui Dumnezeu din partea noastră, ca Dumnezeu, cu ceea ce oferim noi să lucreze pentru altii si să primească ceea ce oferim noi. De pildă, la binecuvântarea colivei, care este grâu fiert si îndulcit cu miere sau cu zahăr, se duce înaintea lui Dumnezeu, se face rugăciune si pentru cei care au oferit-o lui Dumnezeu, care ne-a dat roadele pământului spre desfătarea si hrana noastră, si după aceea se roagă preotul pentru cei care au înfrumusetat acestea, cei care au adus acestea înaintea lui Dumnezeu. Pentru că se consideră că lucrurile acestea nu le poti avea asa numai de undeva luându-le, ci le ai pentru că ai muncit pentru ele. Ei, constiinta aceasta cam lipseste la tineri, e multă comoditate. De multe ori nu se angajează, nu pentru că se gândesc ei la niste neangajări ale lor, ci nu se gândesc la datoria de a munci. E foarte simplu să nu faci ceva din comoditate si să astepti să facă altii pentru tine, pentru că de multe ori pe tineri i-au învătat părintii asa. Nu i-au lăsat să facă anumite lucruri prin care s-ar fi format pentru viată. Noi, la tară, când eram în familie, părintii ne puneau să facem lucrurile pe care le puteam face. Un copil când putea tine sapa în mână, deja si săpa împreună cu părintii. S-a crescut într-un cult al muncii. Deci era o practică a muncii, pe care cei de la oras nici nu o au pentru că nu au de unde s-o aibă. Ei sunt lăsati doar să învete, să asculte muzică, să-si facă ceva de lucru asa ca să nu lenevească, făcând nimica toată si de aceea nu se ajunge la niste calităti pe care le are omul si pe care le poate avea omul dacă se angajează normal si firesc în lucruri care odinioară erau de la sine întelese. Nu se concepea să stai fără lucru când ti-a dat Dumnezeu putere să faci ceva. În Pateric este o prezentare a unei situatii, care ar fi bine s-o avem în vedere cu totii, si anume, un părinte a fost întrebat de un cuvânt de învătătură si el a spus că de aseară si până acum a împletit foartă multă funie si, zice el, „asta am făcut-o ca să nu zică Dumnezeu că nu am lucrat cu puterile pe care mi le-a dat”.
Interviu înregistrat la 3 mai 1998 si difuzat
în 27 iunie 1998 la Radio România Actualităti,
în cadrul emisiunii „Cuvânt si suflet
Să nu fii o povară pentru viitoarea ta soție / viitorul tău soț !
Hristos a înviat!
Acum câteva zile Părintele Iustin Petre de la Mănăstirea Sfântul Ioan Casian ne-a ținut un cuvânt de învățătură foarte eficient aș zice. Primele întrebări pe care i le-am pus au fost cele legate de căsătorie și de motivele pentru care astăzi noi tinerii ne căsătorim așa de târziu sau deloc.
Părintele a subliniat câteva idei practice și spuse foarte direct, pe care aș vrea să le împărtășesc și cu voi.
În primul rând, atât băiatul cât și fata, sunt pregătiți să intre în viața de familie, atunci când nu sunt o povară pentru celălalt soț, ci își pot purta de grijă singuri. Asta ce înseamnă? Să poată să-și satisfacă nevoile primare: să aibă unde sta, să aibă cu ce se îmbrăca, să aibă ce mânca, să aibă o sursă de venit prin care să-și câștige pâinea pentru a trăi moral și decent. Iar de aici decurg alte aspecte direct din cele de mai sus: să aibă grijă de casa în care locuiește, să o întrețină în curățenie, să poată să plătească facturile la utilități (energie electrică, apă, gaz, telefon, internet, etc.), să poată să-și gătească singur(ă), să știe să facă cumpărăturile, să-și spele hainele singur(ă), să le poată călca, și să poată cumpăra altele noi în caz de necesitate.
Deși lucrurile par simple, totuși sunt destui băieți și destule fete care pică testul la unele aspecte de mai sus, care sunt de bază, nu opționale.
Când intrăm în viața de familie ar trebui ca principalul scop să fie ca noi să slujim celuilalt, așa cum ne învață Mântuitorul Hristos, nu invers. Nu mă căsătoresc ca să-mi facă soția de mâncare, sau ca să-mi dea bani să-mi plătesc telefonul sau benzina la mașină, ci mă căsătoresc pentru ca eu s-o ajut pe ea în toate.
Familia însemnă jertfă și multă responsabilitate. Ori cum putem fi noi responsabili pentru ceilalți când încă trăim pe spatele părinților, pe banii lor, pe mâncarea lor, în casa lor, pe puterea lor? Ce fată va alege să se căsătorească cu un băiat care stă la mama acasă, dar nu știe să facă mai nimic, chiar dacă are un servici? Ce băiat se va căsători cu o fată care n-are un minim simț practic în cele ale casei, care nu știe să se îngrijească singură ci așteaptă mură-n-gură totul?
Părintele mai spunea că ne dorim să ne facem un iubit sau o iubită dar nu suntem atenți la igiena noastră corporală, și prin urmare suntem uneori respingători în fața celuilalt. Nu ne spălăm pe dinți de 2-3 ori pe zi și din acest motiv mirosul gurii noastre devine poate respingător pentru celălalt, pentru că atracția fizică implică chiar această apropiere. Poate umblăm cu părul nespălat, cu unghiile netăiate, cu hainele șifonate sau pe alocuri murdare, cu pantofii prăfuiți, cu mașina murdară… Nu ne îngrijăm să evităm mirosurile de transpirație care ar putea crea o impresie greșită despre noi celuilalt.
Sunt lucruri de bază, pe care poate n-ar trebuie să le discutăm, dar totuși o parte din noi avem deficiențe la aceste aspecte.
Sunt mulți tineri care spun că nu-și găsesc pe cineva cu care să se căsătorească, și poate văd problema mai mult în exterior: anturajul, societatea, vremurile pe care le trăim, etc… Gândurile de mai sus vin să vă ajute să vedeți dacă nu cumva băieții te evită ca fată, sau fetele te evită ca băiat, tocmai din aceste motive,
Ne rugăm la Dumnezeu ca să ne ofere ajutorul dar trebuie să știm că Dumnezeu conlucrează mereu cu omul, adică îi cere și lui să facă un mic efort sau unul mai mare în împlinirea dorinței lui. Participarea noastră la viața Bisericii, nu este deajuns ci ne cere Dumnezeu ca în toate aspectele vieții noastre să aplicăm poruncile sale din Evanghelie. Ori cele înșirate mai sus, sunt parte din Evanghelie.
Ca băiat, în plus față de cele de mai sus, fetele s-ar bucura să vadă că e un om harnic, un om care poate să ducă pe spatele său o familie întreagă, nu doar pe sine însuși. Un băiat harnic se deosebește rapid față de ceilalți, care au gândul mereu la distracții de tot felul, abia așteptănd să termine orele de muncă. Un om harnic la servici și acasă, va inspira imediat încredere unei fete și ușor se va lăsa pe mâinile lui, ca un viitor conducător al familiei. În plus, fetele vor fi atrase mereu de băieții morali, de cei care au principii de viață sănătoase: credința în Dumnezeu, familia, munca cinstită, iubirea de țară și neam, și alte valori care-și au rădăcina în Sfânta Evanghelie.
Ca băiat, fiecare patimă a ta, va fi un motiv ca fata de lângă tine să se teamă de a te însoți veșnic pe drumul familiei. Că e vorba de beție, de desfrânare, de jocuri de noroc, de vorbe urâte, de hoție, de viclenie sau de altceva, fata de lângă tine e conștientă că mai devreme sau mai târziu această patimă se va întoarce într-un fel sau altul împotriva ei. De aceea și îndemnul Bisericii de a renunța la păcatele grele înainte de a ne căsători, prin spovedanie și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.
Ca fată, în plus față de cele de mai sus, băieții s-ar bucura dacă e harnică și cu capul pe umeri, dacă are printre valorile ei sufletești credința în Dumnezeu și familia, mai ales nașterea și creșterea pruncilor. Fetele care-și manifestă un instinct matern vizibil, sunt mult mai atractive pentru băieți. Și când zic asta mă refer la felul în care se joacă cu un copil, la fel cum își alintul și îngrijește iubitul, și la o anume delicatețe pe care noi băieții nu o avem din fire.
La fel ca la băieți, fiecare patimă a unei fete, îi va îndepărta pe băieții din jurul ei, și va fi un motiv real de teamă în a o lua în căsătorie. Că e vorba de o atitudine lascivă, de infidelitate, de desfrânare, de lene, de a cheltui banii risipindu-i în fel de fel de mici plăceri, că e vorba de răutate, de mândrie, de judecarea aproapelui, de necredință în Dumnezeu, sau de altele, mai devreme sau mai târziu toate acestea se vor întoarce împotriva viitorului ei soț.
Motivele pentru care tinerii se căsătoresc astăzi mai târziu sau deloc trebuiesc căutate mai întâi în noi și apoi în exterior. De obicei când noi ne rezolvăm problemele sufletești se rezolvă și cele din exterior și începem să observăm că de fapt întotdeauna problema a fost doar în noi, și niciodată în exterior.
Ar fi multe de zis, dar gândurile de mai sus vin să vă țintească atitudinile de bază din comportamentul nostru.
Doamne ajută!
(Claudiu Balan)
Cuvânt al Starețului Nikon Aghioritul către tineri: „Vom învăţa să-I mulţumim lui Dumnezeu?”
Pe vremea când eram student am văzut un film care se numea „Adio, Africa!”. Acest film prezenta condiţiile grele în care trăiau locuitorii Africii. Mi-a rămas în minte o scenă în care, în aparenţă, nu se vedea nimic impresionant. Era o frunză a unui cactus, iar o mână o lovea încet, încet. Frunza era ca o sabie. M-am întrebat ce vrea să însemne asta. Tot lovind cactusul se vedea cum în vârful frunzei avea câteva picături de rouă.
În partea de jos a imaginii era un deşert cu alţi cactuşi. Mai apoi, îndoia frunza din care curgeau picăturile de rouă într-o cană mică. Lărgindu-se cadrul, am văzut o negresă cu această cană în mână, auzindu-se vocea regizorului care spunea: „Aşa îşi procură apă din care vor bea ea şi familia ei”. În acest timp femeia se muta la un alt cactus, aflat la câţiva zeci de metri depărtare, pentru a strânge alte picături de rouă.
Nu voi uita această scenă până când voi muri. De fiecare dată când am faţă mea un pahar cu apă, mă gândesc la această femeie. Cât de mult trebuia să se ostenească pentru a umple un pahar cu apă. Câte drumuri făcea prin deşert ca să umple, picătură cu picătură, nu jumătate de pahar, ci un pahar plin pe care eu îl am. Şi mă întreb de ce. Atât de păcătoasă este această femeie care să chinuie să strângă un pahar cu apă? Atât de sfânt sunt eu care am un pahar cu apă la orice oră vreau? Ce am făcut ca să merit acest pahar cu apă. Un pahar plin cu apă.
Când i-am spus lui Dumnezeu „Mulţumesc” pentru cele pe care le avem? Îi vedeam pe acei copii din Africa, fără mâini sau fără picioare, cum încearcă să supravieţuiască şi mă întrebam: Eu ce am făcut ca să fiu vrednic să am şi mâini şi picioare? I-am spus vreodată „mulţumesc” lui Dumnezeu că putem să mergem, că avem şi putem să ne folosim mâinile? În permanenţă vedem ce ne lipseşte. În permanenţă ne uităm să vedem câte ne lipsesc şi câte ne mai trebuie. Nu este rău să ne ostenim să le dobândim. Dar spuneţi şi un mulţumesc pentru cele pe care le aveţi deja! Dumnezeu nu era împrumutat la noi, iar acum şi-a întors datoria.
De la femeia emancipată la femeia mamă şi soţie
Feminismul, după „lupte seculare” care au durat vreo 50 de ani, a scos femeia de la „cratiță” şi a „emancipat-o”. Adică i-a luat femeii căsătorite statutul de casnică şi i-a dat statutul de salariată. A scos-o din „închisoarea” propriului cămin şi i-a deschis perspectiva largă a pereţilor unor birouri (unele fără geamuri şi altele chiar fără uşi) sau a spatelui unei tovarăşe de muncă (poate aţi văzut o poză cu sute de femei ţesătoare într-o hală imensă lucrând unele lângă altele precum albinele într-un stup).
Cu alte cuvinte, a luat-o de la slujirea casei ei, a copiilor ei şi a pus-o să slujească „la stăpân” (i.e. subordonată la diverşi şefi). Celor care vor să ne spună cum că există femei care nu au şefi (şi de asta s-a inventat femininul de la șef – şefă) le vom spune că nu e vorba decât de excepţia care confirmă regula, că majoritatea femeilor au la servici cel puţin câte un şef, dacă nu mai mulţi, care le stresează destul de mult. Feminismul a pretins că femeile casnice stăteau degeaba acasă şi erau într-un fel „întreținute” de soţii lor, pe când nevestele salariate ar fi „pe picioarele lor”’ (i.e. adică nu stau în cârca soţilor, conform aceleiaşi viziuni feministe). Poate nu întâmplător moda a promovat pantofii cu tocuri cât mai înalte pentru ca toată lumea să vadă că femeia emancipată a ajuns, în sfârşit, la „nivelul” bărbatului.
Astfel feminismul i-a dat de fapt femeii două slujbe în loc de una, cât era datoria ei înainte. Având mai puţin timp pentru îngrijirea căminului, femeia „emancipată” (i.e. salariată) în mod firesc nu mai apucă să termine ce are de făcut nici acasă, nici la servici, aleargă dintr-un loc în celălalt pentru că este mereu în întârziere şi în multe cazuri moare înainte de vreme, în urma extenuării produse de lucrul la două slujbe (acasă şi la servici) timp de ani de zile. Dacă se întâmplă acest lucru, feminismul găseşte vinovat pe soţul care nu a stat la „cratiță” în locul femeii. Copiii, în timpul anilor în care femeia salariată plăteşte impozite sârguincios, rămân supravegheaţi şi îndrumaţi în principal de şcoală/stat sau nesupravegheaţi deloc.
În timpurile moderne sunt trimişi la creşe, grădiniţe, after-school. Oricum o femeie emancipată „își poate permite” un copil, maxim doi. Ce apare „neplanificat” se rezolvă cu un avort legal în lumea „civilizată” (iată feminismul s-a gândit şi la această situaţie). Biserica Ortodoxă Romana însă numeşte avortul pruncucidere şi îl consideră un păcat capital. Biserica şi-a păstrat poziţia chiar şi după legalizarea avortului, legalizare făcută în România de ultra emancipaţii, umaniştii şi democraţii Hannah Pauker şi Ion Iliescu.
Pentru a nu rămâne însărcinată, femeia emancipată ia „anticoncepționale” care îi dau organismului starea de a fi însărcinată timp de ani de zile, tulburându-i astfel întregul metabolism (printre altele, anticoncepţionalele s-au dovedit a fi chiar avortive, femeia nemaiştiind de fapt câte avorturi are la activ). Atât „anticoncepționalele” cât şi avorturile chirurgicale au o serie de „efecte secundare”, precum o predispoziţie la anumite forme de cancer, pe care însă femeia emancipată prefera să le ignore. O şansă în plus pentru Stat de a avea mai puţini pensionari şi un profit pe ani de zile pentru firmele producătoare de anticoncepţionale.
Dar cum să rişti să scandalizezi întreaga opinie publică făcând 5-6-7 copii? „Cu ce să-i creşti?” Familia părintelui Gheorghe Calciu a avut 11 copii şi au reuşit să îi crească, tatăl fiind pescar şi mama casnică. Şi în societatea noastră super tehnologizată în care pământul se ară cu tractorul nu cu plugul, oamenii se întreabă cu ce ar creşte mai mulţi copii dacă i-ar avea. Dacă apar probleme în căsnicie din cauza lipsei de timp, de răbdare, sau chiar din cauza lipsei copiilor (a căror venire a fost amânată prea mult), feminismul o învaţă pe femeia „emancipată” că trebuie să dea vina pe soţ, că nu a sprijinit-o suficient în realizarea profesională, implicându-se şi dânsul mai mult în treburile casnice. Dacă totul nu se poate rezolva decât printr-un divorţ, femeia suferă cel mai mult.
Cam aceasta e „reușita” feminismului. Din păcate nu e imaginată starea de lucruri prezentată, această soartă o au şi au avut-o multe femei, luând doctrina feministă de bună şi ajungând să îşi plângă cu amar pruncuţii avortaţi şi, unele din ele, chiar sănătatea sau căsnicia pierdută. De se regăseşte cineva în ce am scris, să ştie că nu am scris ca să rănesc pe cineva ci din dragoste pentru omul contemporan, încercuit de atâtea capcane, spre a încerca să desluşim răul de bine. Şi să găsim o cale de a ieşi la liman.
Există soluţii la această stare de lucruri? „Toate-s vechi şi nouă toate, ce e rău şi ce bine tu te întreabă şi socoate”. Soluţia nu e nouă, este veche de mii de ani şi de aceea are şi şanse mari de reuşită. Este doar pentru familiile de creştini cu mare curaj şi credinţă în Dumnezeu. Pentru acele familii care cred că dacă Dumnezeu trimite prunc să se nască pe pământ, trimite şi tot ce trebuie ca să crească frumos acel prunc. Pentru acele familii care cred că Dumnezeu stă la cârma lumii şi că niciun fir de păr din cap nu se pierde fără ştirea Lui.
Pentru acei care cred nelimitat, le spunem că locul mamei nu poate fi altundeva, decât lângă pruncii ei, cel puţin cât sunt mici. Acei şapte ani de acasă, de care vorbeşte atât tradiţia românească, erau anii în care copilul nu se ducea la grădiniţă ci stătea acasă cu mama sa, care îl urmărea, îl îndruma, îl dojenea când făcea ceva rău, îl lauda când făcea ceva bine. Atunci, în cei şapte ani de acasă se învăţau normele bunei purtări şi se dezvoltau creierul şi personalitatea copilului în mod armonios, sub atenta îngrijire a mamei. Bărbatul, fiind capul familiei, e dator să susţină prin munca şi jertfa sa căminul în care soţia şi copiii să aibă pace, tihna şi tot ce e necesar creşterii unor copii creştini; aceasta e crucea lui. Femeia căsătorită prin naştere şi creştere de prunci se mântuieşte, aşadar acesta e rolul ei principal, lângă copii, în cămin, acolo e crucea ei.
Vom susţine această soluţie a revenirii mamei în cămin nu numai teologic ci şi economic. Dacă femeile căsătorite ar sta acasă să îşi crească pruncii, oferta de muncă, formată din bărbaţi şi femeile necăsătorite ar fi mai mică dar cererea din partea angajatorilor ar rămâne aceeaşi. Astfel, conform unui principiu macroeconomic, salariile ar creşte, fiind mai puţini cei dispuşi să facă slujba respectivă (cererea de job-uri ar fi mai mică decât oferta). Faptul că sunt mai mulţi doritori de angajare pe piaţa muncii este în beneficiul angajatorilor, care le vor plăti salarii mai mici, fiind competiţie pe aceeaşi slujbă. Se ştie că între o femeie şi un bărbat care fac aceeaşi slujbă, femeia e plătită mai puţin. Deci angajatorii privaţi cel puţin (îndeosebi multinaţionalele) preferă să angajeze femei, plătindu-le mai puţin decât pe bărbaţi (această inegalitate între sexe nu prea a fost în atenţia feminismului, se pare).
În anii 90 când se cerea disponibilizarea câtor mai mulţi angajaţi, s-a recurs la pensionarea anticipată a multor oameni de 50 de ani. Această măsură de sus a fost acceptată cu uşurinţă de creştini deşi se crea evident un dezechilibru grav între numărul angajaţilor şi cel al pensionarilor şi o mare problemă de rezolvat pentru generaţiile viitoare. La problema locurilor de muncă există această soluţie a femeilor creştine de a alege să aibă grijă de propria familie. Dacă vor fi mai puţini salariaţi şi salariile vor creşte, bărbaţii ar putea să îşi întreţină familia doar din propriul salariu, fără ca să fie nevoie să lucreze ca salariată şi soţia.
Stând acasă, femeia poate găti mai des, economisind din cumpărarea multor produse semipreparate şi din cumpărarea de medicamente, pentru că o hrană proaspătă la ore regulate e remediu pentru sănătate. Se poate ocupa şi de o grădină, poate creşte şi câteva păsări sau animale pe lângă casă. Poate şi pregăti haine pentru familie. Dacă se pricepe la altceva, poate să se ocupe de acel lucru în timpul liber, important este însă să fie acasă aproape de pruncii ei, să îi aştepte de la şcoală cu masă caldă, să mănânce împreună la ore fixe, să îi urmărească la lecţii, să se roage împreună, să îi scoată în parc/la un sport/la un muzeu, zilnic.
Aşadar, o soluţie pentru lipsa locurilor de muncă ar fi ca femeile căsătorite să nu mai lucreze pentru bani decât, eventual, de acasă. S-ar soluţiona şi problema costurilor ridicate pentru grădiniţe şi bone, femeia şi-ar putea alăpta pruncul, economisindu-se astfel şi banii pentru lapte praf şi biberoane etc. Ea ar fi mai liniştită şi aşa şi copiii ar fi mai bine şi soţul ar găsi acasă o stare de pace, nu alt stres. Căsniciile ar fi mai trainice.
De ce s-a întors lumea invers şi acum bărbaţi români îşi trimit nevestele să lucreze chiar în străinătate, lipsindu-i pe copii de dragostea maternă? Printre altele, pentru că femeia modernă s-a lăsat convinsă să fie emancipată/salariată („să aibă banii ei”) şi pentru dreptul său de a plăti impozite la stat (şi rate la bancă) este dispusă să îşi sacrifice şi proprii copii. Da, e vorba de sacrificiu la propriu pentru că avortul făcut de o femeie căsătorită cu servici care simte/află că bărbatul său nu o va susţine în a avea încă un copil şi că ea nu mai poate rezista (sau nu mai crede că poate) să alerge pentru încă unul, ei bine, acel avort e făcut dintr-o dragoste greşit înţeleasă, e sacrificat un frăţior sau o surioară pentru un lucru de care ne minţim că ar avea nevoie copiii deja născuţi sau cei pe care îi vom naşte ”cândva”. De fapt tocmai lipsa dragostei faţă de pruncul care s-ar naşte, lipsa dragostei între soţi, lipsa dragostei faţă de Dumnezeu, acestea sunt cauzele principale care duc la avort.
Şi sunt atâtea pretexte pe care le folosesc oamenii spre a-şi justifica un avort…
Oare când ne înhămam la un credit pe 30 de ani spre a avea de tineri la dispoziţie un apartament pus la punct, ne gândim că vom plăti inclusiv prin copii nenăscuţi? E ca un tribut în prunci dat Înalţii Porţi. Sau suntem atât de dependenţi de confort încât pentru acest confort pe care nu l-au avut moşii şi strămoşi noştri, deşi au trăit frumos şi simplu, ne sacrificăm pruncii?
Oare diploma pe care vom obţine-o avortând un copilaş ne va aduce fericirea, mulţumirea, securitatea zilei de mâine? Atâţia oameni cu diplome stau fără servici. Oare tableta pe care o cumpărăm copilului născut îi suplineşte lipsa frăţiorului pe care îl avortăm, spunându-ne că „nu ne mai permitem un alt copil”? Şi nici pentru femeile necăsătorite nu e justificat avortul. Oare merită ca din cauza mătuşilor şi vecinelor care vor bârfi că am făcut un copil din flori să sacrificăm carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru?
Cel mai frumos cadou care poate fi dat unui copilaş e un frăţior sau o surioară. Dacă îi vom întreba pe ei, pe copii, dacă le plac pruncii şi ar vrea să aibă în casă un bebeluş, ne vor spune: „Da”. Dacă îl vom întreba pe Dumnezeu dacă ne putem permite (încă) un copil, ne va răspunde trimiţând sau nu prunc mic în pântece. Dar nu se cade omului să se opună la venirea unei vieţi pe lume.
Atât de mult sacrificăm când acceptăm un avort, poate inconştient. Şi o cauză importantă a avortului este faptul că femeia s-a desprins de cămin şi şi-a luat slujbă plătită în afară căminului, abdicând astfel de la slujba ei esenţială, aceea de mamă şi soţie.
Ne minţim când ne spunem că le trebuie atâtea lucruri materiale copiilor (oare nu noi de fapt ne dorim acele lucruri şi cumpărându-le lor, ne satisfacem propria plăcere?).
Copilaşilor le trebuie dragoste şi credinţa în Dumnezeu, în cele mai grele momente ale vieţii lor adulte nu îi vor ajuta nici tableta, nici laptopul, nici studiile, ci dragostea şi credinţa în Dumnezeu. Credinţa îţi dă motivaţie şi sens, te scoate din deznădejde, dragostea îţi umple inima de bucurie. Restul, toate „oportunitațile” pe care credem că le oferim copiilor noştri prin bani, toate sunt, în lipsa dragostei şi a credinţei, vânare de vânt.
(Elena)
Mut la rugăciune
Mântuitorul Hristos spune la un moment dat în Evanghelia după Matei: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Matei 6, 7-8)
Pe de o parte ştim că Domnul Hristos mereu ne-a îndemnat la rugăciune: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” (Matei 26, 41), la fel şi Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat.”(1 Tesaloniceni 5, 17), şi la fel toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, dar pe de altă parte Domnul ne spune că Tatăl, Căruia ne rugăm ştie tot ce vom cere dinainte de a cere noi, ştie tot ce avem nevoie dinainte de a-le gândi noi. E un paradox să-i spui ceva cuiva care ştie totul, atunci de ce-i mai spunem? De ce ne mai rugăm?
Dacă Dumnezeu ştie tot ce simt şi tot ce-i voi cere în această seară la rugăciune, de ce să-i mai spun? N-ar putea El oare să ne ajute fără să-L mai rugăm? N-ar putea oare să ne vină în ajutor în viaţa noastră fără ca noi să-i spunem mereu ce probleme avem? Pare o pierdere de timp… Dacă am gândi în termeni economici şi de eficienţă, ne-am putea gândi că este o prostie ca subalternul să meargă să-şi informeze şeful de anumite probleme din firmă, pe care şeful le ştie deja. Care ar mai fi rostul? Nu mai bine s-ar pune pe treabă şi ar folosi acel timp pentru a rezolva problema?
Comunicarea între oameni este cheia rezolvării tuturor problemelor. Chiar dacă şeful ştie tot, discuţia cu subalternul său ajută mult la consolidarea relaţiilor de servici între ei, ajută la creşterea încrederii reciproce, şi e foarte posibil ca din discuţii să apară soluţii nebănuite de niciunul din ei pentru acea problemă. Astfel deşi aveau amândoi aceleaşi informaţii despre o anumită problemă, totuşi comunicarea aduce un plus pe care niciunul din ei nu-l bănuiau înaintea începerii discuţiei.
Lucrurile stau la fel şi în cazul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Deşi eu îmi ştiu păcatele şi răul din mine, şi Dumnezeu mă cunoaşte din cap până-n picioare, de la o celulă la alta, de la un gând la altul, totuşi discuţia ajuta la consolidarea relaţiilor dintre noi, ajuta la creşterea încrederii mele în El, invers nu se pune problema, pentru că Lui Dumnezeu nu-i lipseşte nimic. Discuţia dintre mine şi El poate aduce soluţii nebănuite pentru problemele mele, şi perspective de a vedea lucrurile pe care până atunci nu le-am avut.
Scopul rugăciunii este mereu îmbogăţirea şi curăţirea mea sufletească… Chiar dacă El ştie tot, eu mă rog ca şi eu să ştiu ce ştie El, să văd şi eu lumea cum o vede El, să dobândesc şi eu acea libertate faţă de toată creaţia pe care El o are. Dacă eu nu m-aş ruga Lui, cu gândul că oricum mereu îmi poartă de grijă, şi oricum ştie tot, şi n-am ce să-i spun nou, atunci pe zi ce trece aş începe se percep ajutorul Lui din ce în ce mai greu, chiar dacă El îmi poartă de grijă secundă de secundă. Ajutorul Lui n-ar mai fi aşa de transparent pentru ochii mei, ci aş ajunge pe parcurs la concluzia că de fapt eu mă descurc şi singur, că tot ce merge bine în viaţa mea mi se datorează mie şi capacităţilor mele fizice şi intelectuale.
Lipsa chipului lui Hristos din ochii mei în fiecare zi la rugăciune m-ar face să cred tot mai mult că lumea şi tot ce se întâmplă în viaţa mea, există şi fără El. Percepţia lumii materiale ar fi pentru mine mult mai evidentă şi de crezut decât percepţia lucrării nevăzute al lui Dumnezeu în această lume.
Acesta e motivul pentru care bisericile sunt pictate cu chipul lui Dumnezeu, cu chipul blând al Maicii Domnului şi cu chipurile sfinţilor. Dacă nu i-am vedea i-am uita. Noi avem icoane în fiecare camera, inclusiv pe hol şi în bucătărie, mai puţin în băi. În treburile noastre zilnice prin casă întâlnim fără să vrem chipul lui Dumnezeu, şi asta ne mustră, ne incurajează, ne reaminteşte care e scopul vieţii, ne resetează puţin, ne scoate din cotidian. Rolul icoanei tocmai acesta este: să te înalţe cu gândul de la cele lumeşti spre chipul Celui care e zugrăvit în icoană, şi prin Duhul Sfânt să începi a comunica în rugăciune. Icoana e poartă spre cer pentru că din mulţimea uşilor din casă, icoana îţi deschide o uşă spre o lume fără suferinţă, fără păcat, fără oameni răi, fără mizerie,…îţi deschide în taină uşa spre Împărăţia Cerurilor.
Chiar dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ştiu totul despre noi şi în rugăciunea noastră nu le aducem noutăţi, totuşi ei se bucură să ne vadă chipul, aşa cum o mamă se bucură să-şi vadă copilaşul care o priveşte.
De ceva vreme când mă aşez la rugăciune sunt foarte departe de Dumnezeu şi rostesc cuvintele rugăciunilor mecanic fără să fiu prezent, le zic ca pe o poezie. După care urmează să-i cer iertarea pentru ce am făcut în acea zi şi apoi să-i cer ajutorul pentru cei din familia mea, pentru prieteni, naşi, fini şi alte persoane pe care le pomenesc. Îi mulţumesc pentru tot ce-am primit şi totul se termină în câteva minute. În următoarea seară la fel….aceleaşi rugăciuni, aceleaşi cereri, aceeaşi mulţumire…totul mecanic şi doar cu gândul de a împlini un ritual, mustrat de conştiinţă.
Într-o seară sătul să tot repet aceleaşi cuvinte şi având în minte cuvintele Mântuitorului: „ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El”, am hotărât să tac şi să nu mai zic nimic. M-am aşezat în genunchi, mi-a îndreptat privirea spre chipul Mântuitorului şi am tăcut. Mi-am impus să nu zic nimic, nici în gând, nici cu vocea, şi am incercat să nu mă gândesc la nimic, ci doar să stau şi să mă uit la Hristos.
A fost o senzaţie extraordinară pentru că în sfârşit reuşeam să fiu atent… să comunic…să-L văd. Cuvintele mele stăteau ca un zid înaintea mea şi parcă vorbeam cu mine însumi înainte. Acum era altceva, era aşa o tensiune pe care o simţeam, o stare pe care n-o mai trăisem până atunci…
Era ca şi cum m-aş fi lăsat de tot în mâinile Lui. Plecarea capului meu era totul: şi rugăciune, şi mulţumire, şi pocăinţă, şi strigăt după ajutor pentru nevoiele mele…. Nu trebuia să zic nimic, Hristos ştia tot ce urma să spun, mă ştie şi de bun şi de rău, ştia tot ce făcusem în cursul zilei, ştia gândurile cele mai ascunse ale inimii mele.
Şi am stat…şi am stat…şi simţeam aşa o pace în suflet…o bucurie pe care n-am mai avut-o de mult la rugăciune.
Privirea lui Hristos mă mângăia dar mă şi mustra, parcă-mi pătrundea până-n ultimul colţişor al fiinţei mele. Am făcut la fel şi în faţa chipului Maicii Domnului, încercând doar să văd blândeţea ei şi gingăşia cu care-L ţine în braţe pe Fiul ei cel Bun.
L-a sfârşit mi-am făcut semnul crucii şi m-am ridicat. A fost o rugăciune mută dar am comunicat cu Hristos mai mult decât aş fi făcut-o vorbind. În sfârşit o rugăciune de seară pe care cu bucurie aş putea-o numi rugăciune, nu monolog sau discuţie de unul singur în faţa icoanei.
În concluzie vă îndemn ca atunci când cuvintele nu mai pot transmite starea voastră lui Dumnezeu, lăsaţi tăcerea să o facă. Când vedeţi că vorbele voastre zboară nesincer şi neatent către Dumnezeu atunci opriţi-vă.
Cu vorbe sau fără, prin tăcere sau prin strigăt, rugăciunea trebuie să fie nelipsită…mai ales acum în Postul Învierii.
(Claudiu)