Detalii eveniment

header image

Duminică 25 Aprilie – Intrarea Domnului în Ierusalim (Duminica a VI-a din Post – a Floriilor)


Când
25 abril, 2021
09:00 - 12:00
Unde
TORRE DE LA HORADADA

 

Sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos este numită în popor și Floriile, de la florile pe care mulțimile și copiii le purtau în mână, aclamând intrarea în Ierusalim a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca Domn și Împărat.

Evanghelia sărbătorii ne arată că Maria, sora lui Lazăr, ca semn de prețuire și de recunoștință pentru tot ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a făcut ca prieten al lui Lazăr, al Mariei și al Martei, a vărsat mir de mare preț pe picioarele Lui și le-a șters cu părul capului ei. Maria, sora lui Lazăr, este o altă femeie decât femeia păcătoasă despre care vorbește Sfântul Evanghelist Luca, pentru că pocăința femeii păcătoase nu s-a petrecut în Betania, ci în Nain. Semnificația nardului sau mirului de mare preț este deosebit de bogată. Când Iuda Iscarioteanul a întrebat: ‘Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?’ (Ioan 12, 5), Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns: ‘Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna’ (Ioan 12, 7-8). Mirul de mare preț ca simbol al îngropării Domnului Iisus Hristos a devenit în Biserică Sfântul Mir folosit pentru sfințirea Sfintei Mese din biserica nouă care închipuie mormântul Mântuitorului în care El a fost îngropat și din care El a înviat. De asemenea, cu Sfântul Mir se sfințește și Sfântul Antimis care simbolizează punerea în mormânt a Domnului. Iar mirungerea celor ce s-au botezat în taina Morții și Învierii Domnului se face tot cu Sfântul Mir. Așadar, Biserica a învățat de la Maria, sora lui Lazăr, să arate prețuire mare față de Hristos prin folosirea în cultul ei a Sfântului și Marelui Mir compus din aromate de mare preț. În plus, mireasma deosebită a mirului de mare preț simbolizează și prezența Duhului Sfânt în omul credincios. În acest sens, sfintele moaște ale sfinților au parfumul mirului de nard. După cum harul Duhului Sfânt era prezent în trupul lui Hristos în mormânt și nu L-a lăsat să putrezească, tot așa harul Duhului Sfânt pecetluiește pe unii dintre sfinți cu nestricăciunea osemintelor și cu parfumul minunat al prezenței lui în omul duhovnicesc, care a trăit în sfințenie potrivit Evangheliei lui Hristos.

Mirul de mare preț – simbol al frumuseții Bisericii

Toate veșmintele de mare preț, toate vasele sfinte, toate picturile frumoase, toate Bisericile care se aduc ofrandă întru pomenirea și cinstirea Mântuitorului Iisus Hristos, ca recunoștință sau mulțumire adusă Lui, sunt mir de mare preț. Asemenea Mariei, sora lui Lazăr, Biserica aduce ofrandă lui Hristos Cel Răstignit și Înviat ceea ce ea are frumos și de mare preț.

Însă, la darurile pe care le aduc credincioșii în Biserică, trebuie să adăugăm darul cel mai de preț al miresmei credinței ortodoxe, al rugăciunii și al faptelor bune. Mirul de mare preț este sufletul drept-credincios și sufletul curățit de păcate. Sufletul nostru curățit de păcate și luminat de fapte bune se dăruiește lui Hristos ca mir de mare preț. Viața păcătoasă este urât mirositoare, dar pocăința și eliberarea de patimi păcătoase transformă viața omului în miros duhovnicesc de bună mireasmă. Acest mir de mare preț al sufletului curățit și sfințit se dobândește prin toate nevoințele Postului Mare, prin împărtășirea cu Sfintele Taine și prin milostenie. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca și noi, în această ultimă săptămână înainte de sărbătoarea Învierii, să aducem ca mir de mare preț florile harului crescute în sufletul nostru, prin postul către Înviere spre slava Mântuitorului Hristos și spre mântuirea noastră.

Primul înțeles al Intrării în Ierusalim a Mântuitorului este acela de biruință asupra morții lui Lazăr și, deci, preînchipuire a învierii de obște, după cum se spune în troparul sărbătorii. Evanghelia după Sfântul Ioan relatează pe larg învierea lui Lazăr, prietenul Mântuitorului Iisus Hristos și fratele surorilor Marta și Maria din Betania.

Când mulți dintre iudei au văzut că Iisus a înviat un mort intrat în descompunere de patru zile, au părăsit pe cărturari și pe farisei, pe învățătorii lor tradiționali, și au crezut în Iisus și în puterea Lui dumnezeiască. Acesta este motivul principal pentru care mulțimile au venit în Betania, să vadă pe Iisus, dar și pe Lazăr, prietenul Său, înviat.

Mulțimile se adunaseră la Ierusalim pentru a serba Paștile iudaice, iar din Ierusalim au mers în Betania să vadă pe Lazăr, cel ce murise, dar acum era viu. Însă, pe cât se bucura mulțimea oamenilor simpli, pe atât se tulburau și se întristau mai-marii cărturarilor și fariseilor, plini de invidie, pentru că iubirea și admirația mulțimilor față de Iisus creșteau cu fiecare minune, cu fiecare vindecare și, mai ales acum, cu învierea din morți a prietenului său Lazăr din Betania. Astfel, iudeii s-au împărțit în două: unii care credeau în Iisus și alții care nu credeau în Iisus; unii care-L iubeau pe Iisus, iar alții care-L invidiau și-L dușmăneau. Evanghelia ne spune că atunci au hotărât mai-marii cărturarilor și fariseilor să-L omoare nu numai pe Iisus, ci și pe Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat din morți era mărturia evidentă a puterii dumnezeiești a lui Iisus Hristos. Nu numai învățătura Lui era minunată, ci și puterea Lui dumnezeiască, dătătoare de viață. Hristos, Cel ce S-a numit pe Sine ‘Învierea și Viața’ (Ioan 11, 25), este biruitor asupra morții. Intrarea Sa în Ierusalim are două înțelesuri: o biruință asupra morții lui Lazăr, dar și o anticipare a biruinței asupra propriei Sale morți. Mântuitorul Hristos nu numai că înviază pe Lazăr, dar, peste puțin timp, Își înviază propria Sa umanitate, propriul Său trup din mormânt, iar prin aceasta El arată definitiv că este Dumnezeu-Omul. Moartea spre care merge El, deși este o crimă organizată de autoritățile politice împreună cu cele religioase, este prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan ca o jertfă de bunăvoie. Mântuitorul Iisus Hristos spune: ‘Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu’ (Ioan 10, 17-18). În acest sens, Biserica vede în intrarea în Ierusalim a Domnului mergerea Sa spre patimă și spre moarte de bunăvoie. El putea să evite suferințele și moartea, dacă-și distrugea sau elimina adversarii. Dar El a dorit să biruiască prin puterea iubirii Sale care este ascunsă în Cruce și care se arată ca iubire preaslăvită în Învierea Sa. Acesta este primul înțeles al Intrării Domnului Hristos în Ierusalim: biruință asupra morții lui Lazăr și anticipare a biruinței Mântuitorului asupra propriei Sale morți.

Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc este prefigurarea intrării Sale ca om în Ierusalimul ceresc

Aceasta se va realiza prin Învierea și prin Înălțarea Sa la cer. De aceea în noaptea de Paști noi cântăm: ‘Luminează¬-te, luminează-te, noule Ierusalime…’, adică nu Ierusalimul vechi, pământesc, ci noul Ierusalim, ceresc, în care Hristos Domnul intră prin Înviere, pentru că umanitatea Lui nu va mai muri niciodată. Iar Ierusalimul ceresc în care intră Hristos Dumnezeu Cel Răstignit și Înviat, ca să ne pregătească nouă loc pentru învierea cea de obște, este acum simbolizat de către Biserică. Cu alte cuvinte, Biserica este icoana Ierusalimului ceresc. Din acest motiv, când sfințim o Biserică nouă, cântăm: ‘Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a strălucit’. Intrarea Mântuitorului în Ierusalimul ceresc privește deci și taina Bisericii, prin care noi intrăm, ca să ajungem în casa Tatălui ceresc.

Participarea la viața Bisericii este tainic o intrare în Ierusalimul ceresc, întrucât Biserica ne învață și ne ajută să răstignim păcatul din noi prin post, prin pocăință, prin rugăciune, prin mărturisirea păcatelor, pentru a pregăti învierea sufletului nostru din moartea păcatului.

Înțelesurile duhovnicești ale Intrării Domnului în Ierusalim ne cheamă să cerem Mântuitorului Iisus Hristos să ne ajute să biruim și noi moartea sufletului ca despărțire de Dumnezeu, să biruim tot ce slăbește credința noastră, să biruim ispita invidiei și a răutății.

Sărbătoarea Intrării Domnului face trecerea de la Postul cel de 40 de zile al Sfintelor Paști la intrarea în Săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale lui Hristos, care este o perioadă de pregătire duhovnicească legată mai direct de Taina Crucii și Învierii Domnului.

Stâlpările, simbolul virtuților adunate în timpul Postului Sfintelor Paști

Duminica Intrării Domnului în Ierusalim este o zi care prevestește Învierea lui Hristos, ea este, oarecum, un Paște anticipat, o arvună a biruinței asupra morții, asupra păcatului, asupra răutății oamenilor, o biruință a iubirii lui Hristos Dumnezeu, iubire mai tare decât orice ură și invidie, decât orice trădare și lașitate, decât orice lăcomie de bani și de putere lumească trecătoare.

De ce purtăm în această zi ramuri de copaci, în special salcie, și flori? Purtăm în mâini aceste ramuri, în primul rând, ca memorial sau aducere aminte de evenimentul care s-a petrecut cu aproape 2.000 de ani în urmă, când Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat, mai ales de copii, cu stâlpări sau ramuri de finic. Însă purtăm în mâini ramuri de copaci și flori și pentru că s-au încheiat cele 40 de zile de post în care am adunat în suflet florile credinței cultivate prin post și rugăciune. Vecernia din Vinerea dinaintea Sâmbetei lui Lazăr spune clar în cântările ei că acum s-au împlinit cele 40 de zile de post. Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor fac, așadar, trecerea spre o altă săptămână, care nu mai face parte din cele 40 de zile de post, ci este un timp mai sfânt și mai sfințitor, pentru că este timpul unei participări mistice sau tainice la Sfintele și Mântuitoarele Patimi ale lui Hristos, ca noi să ne despătimim de patimile rele sau păcătoase din firea omenească, patimi care au pricinuit răstignirea și moartea lui Hristos. În acest sens, florile pe care le purtăm în mână în Duminica Floriilor reprezintă florile virtuților adunate în timpul postului: lumina rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive și darnice, curăția minții dobândită prin pocăință, sfințirea sufletului și trupului dobândită prin spovedanie și prin împărtășire mai deasă, pe scurt florile iubirii sfinte față de Dumnezeu și față de semeni. Acestea sunt florile cultivate în timpul Postului, pe care le aducem noi ca daruri cultivate în ogorul sfânt al Bisericii dreptmăritoare.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca și noi, care purtăm în mâini ramuri de salcie (întrucât salcia se arată a fi cel mai smerit dintre copaci, deoarece își pleacă permanent înaintea Domnului crengile sale), să ne smerim și să primim cu evlavie pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care intră acum nu numai în Ierusalimul pământesc, ca odinioară, ci și în sufletul nostru și în casa noastră, dacă Îl primim cu multă credință, spre bucuria Lui și mântuirea noastră. Amin!

PF Daniel ,Patriarhul Biserici Ortodoxe Române

sursa:ziarullumina.ro

Comments

No comments