Duminică 26 Mai- Duminica a IV-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)

<img fetchpriority="high" decoding="async" src="https://i0.wp.com/parohiaortodoxamurcia.es/wp-content/uploads/2024/05/IMG_3705.jpeg?resize=300%2C225&ssl=1" alt="" width="300" height="225" class="alignnone size-medium wp-image-7946" srcset="https://i0.wp.com/parohiaortodoxamurcia.es/wp-content/uploads/2024/05/IMG_3705.jpeg?resize=300%2C225&ssl=1 300w, https://i0.wp.com/parohiaortodoxamurcia.es/wp-content/uploads/2024/05/IMG_3705.jpeg?w=400&ssl=1 400w" sizes="(max-width: 300px) 100vw, 300px" data-recalc-dims="1" /> Cuvânt la Duminica Slăbănogului „Și era acolo un om, care era bolnav de treizeci și opt de ani” (Ioan 5, 5) Când vorbim despre slăbănogul care pătimea de treizeci și opt de ani și zăcea pe patul său la scăldătoarea oilor, aflăm la el o comoară mare. Această comoară nu o găsim atunci când săpăm în pământ, ci o aflăm dacă cercetăm sufletul acestui bolnav. Găsim o comoară care nu constă în aur, argint sau pietre scumpe, dar care este mult mai prețioasă decât aurul și decât toată bogăția. Ea constă în răbdare, în înțelepciune, statornicie și o neclintită nădejde în Dumnezeu. Bogăția obișnuită este expusă la pânda jefuitorilor, la mâinile tâlharilor, la viclenia slugilor necinstite, și dacă ea scapă de toate aceste primejdii, totuși, adeseori, aduce proprietarului ei tot felul de nenorociri, prin faptul că ridică asupra lui zavistnici, și pricinuiește furtuni și neplăceri de tot felul. Bogăția duhovnicească este scutită de toate aceste năpădiri; este mai presus de toate aceste pândituri. Ea nu se teme nici de tâlhari, nici de furi, nici de zavistnici, nici de clevetitori, ba chiar nici de moarte. Prin moarte, ea nu se răpește de la proprietarul ei, ci, mai mult, ea tocmai prin moarte se face proprietatea lui cea mai sigură și îl întovărășește în cealaltă viață; ea se face pentru acela căruia îi urmează un mijlocitor însemnat și îi agonisește îndurarea Judecătorului ceresc. Această bogăție o aflăm în sufletul celui slăbănog, care zăcea bolnav de treizeci și opt de ani. Și găsim încă o mare comoară de felul acesta în sufletul lui. Să observăm acum mai de aproape pe acest rob răbdător, precum și pe Domnul cel milostiv. Treizeci și opt de ani s-a luptat cu o boală nevindecabilă și neîncetat a fost chinuit de ea; cu toate acestea, el n-a pierdut răbdarea, n-a lăsat să treacă prin limba lui nici un cuvânt de hulă, și nici nu s-a tânguit împotriva Făcătorului său, ci mai vârtos a suportat pătimirile sale cu multă și nobilă statornicie și spunere. Poate veți întreba de unde știm noi acestea, fiindcă Sfânta Scriptură nu ne spune nimic despre viața sa cea de mai înainte. Este adevărat că ea ne spune numai că el a fost bolnav timp de treizeci și opt de ani, dar nu adaugă lămurit, că el ar fi fost necăjit, că n-ar fi mulțumit ș.a. Totuși, Scriptura arată aceasta oricui ia aminte îndeajuns la cuvintele ei și nu le privește numai pe deasupra, în treacăt. Când vezi cu cât de multă umilință vorbește el către Hristos, deși nu-L cunoștea și-L socotea un simplu om, poți chiar de aici să deduci însușirea cea bună a vieții lui de mai înainte. Când Hristos a zis către dânsul: „Voiești să fii sănătos?”, el n-a răspuns, precum cineva ar putea presupune: „Tu vezi că eu de un timp așa de îndelungat zac de slăbănogie, și mă mai întrebi, dacă eu voiesc să fiu sănătos? Ai venit poate ca să-ți bați joc de nenorocirea mea?”. El nu numai că n-a vorbit și nici n-a cugetat nimic de felul acesta, ci a răspuns cu toată blândețea și umilința: „Așa, Doamne, voiesc să fiu sănătos”. Dacă el, după treizeci și opt de ani, a fost așa de blând și cumpătat, când puterile trupului și tăria duhului îi erau zdruncinate de boala cea îndelungată, poți judeca dintru acestea ce caracter blând și bun a trebuit să aibă el la începutul bolii sale și înainte. Știți cu toții că bolnavii, la începutul suferinței, nu sunt așa de cârtitori ca atunci când boala durează un timp îndelungat, când se fac îndărătnici și adeseori nesuferiți. Dar cine, după așa de mulți ani de boală, răspunde încă cu așa de multă blândețe și răbdare, învederat este că și mai înainte de patima sa a răbdat cu plăcere și cu supunere lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să o socotim cu mintea noastră și să urmăm răbdarea acestui rob asemenea nouă. Ologirea trupului său trebuie să dea o nouă putere sufletului nostru. Nimeni nu este atât de neputincios și atât de bolnav, încât, socotind patimile cele înfricoșate ale slăbănogului nostru, să nu sufere cu bărbăție și cu curaj toate nenorocirile, până și pe cele mai grele. Nu numai vindecarea slăbănogului, dar chiar și boala sa ne aduce un mare folos. Vindecarea lui îndeamnă pe toți cei ce aud de ea a proslăvi pe Domnul; iar boala și neputința lui ne întărește și pe noi în răbdare și ne îndeamnă la aceeași râvnă. Totodată este ca o dovadă a îndurării lui Dumnezeu, că El l-a lăsat să cadă într-o asemenea boală, și a lăsat ca ea să dureze timp îndelungat, din multa grijă pentru mântuirea acelui om. Precum aurarul aruncă aurul în topitorie și-l lasă a se încerca și curați prin foc, tot așa și Dumnezeu lasă sufletele oamenilor a fi încercate de nenorocire, până ce se curăță și se lămuresc, și din această încercare trag mult folos. De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet. Deci, dacă vine asupră-ne vreo cercetare a lui Dumnezeu, nu trebuie să cădem în nedumerire. Căci dacă aurarul știe cât de mult trebuie să lase aurul în foc, și nu-l tine acolo prea mult, Dumnezeu știe încă mai bine cât de mult trebuie să lase pe oameni în focul curăției. Și îndată ce El vede că noi ne-am făcut mai curați și mai buni, încetează cu încercarea, ca nu prin mulțimea chinurilor noi să ne împiedicăm și să cădem. De aceea, să nu ne necăjim și să nu fim mici la suflet când ne ajunge vreo nenorocire neașteptată, ci mai vârtos să ne lăsăm în voia Domnului Dumnezeu, Care pe toate le știe mai bine, ca să lămurească sufletul nostru în foc până când va binevoi. El, desigur, face aceasta numai pentru binele și câștigul nostru. De aceea ne sfătuiește înțeleptul Sirah cu următoarele cuvinte: „Fiule, de voiești să slujești lui Dumnezeu, gătește-te de ispite; smerește-te întru inima ta și rabdă”(Sirah 11, 1). El zice prin aceasta: „Lasă-te cu totul în voia Domnului, căci El știe bine când trebuie să ne scoată din focul necazurilor”. De aceea, toate trebuie a le lăsa Lui și toate a le primi cu supunere și cu mulțumire, fie fericire, fie nefericire. Căci și aceasta din urmă este un fel de binefacere. Încă și doctorul vindecă nu numai prin băi, mâncare bună și plimbări prin grădini desfătătoare, dar și prin tăiere și prin ardere. Și un tată este cu adevărat tată nu numai atunci când sărută pe fiul său și-l laudă, ci și când îl mustră, îl dojenește și-l pedepsește. Deci, fiindcă știi că Dumnezeu este mai iubitor către noi decât toți doctorii, de aceea nu cârti și nu cere de la El socoteală, spunând că pentru ce te vindecă tocmai în felul acesta, ci, fie plăcute sau neplăcute cele cu care El ne ceartă, noi să le primim pe amândouă cu aceeași supunere. Pe amândouă căile ne readuce Dumnezeu la sănătatea sufletului și la reunirea cu Dânsul. El știe de ce are nevoie fiecare și ce este potrivit fiecăruia; cum și pe ce cale trebuie să ne mântuim, și apoi ne duce pe acea cale. De aceea, noi să urmăm calea pe care ne-o arată El, și să nu cercetăm cu teamă de este netedă și plăcută, sau grea și zgrunțuroasă, precum era cea pe care El ducea pe slăbănogul nostru. Precum am spus, aceasta era cea dintâi binefacere pentru slăbănog, că Dumnezeu în timp așa îndelungat a curățit sufletul lui, ca într-o topitorie și în foc. Dar o altă binefacere pe care Dumnezeu i-a arătat-o lui nu era mai mică decât aceasta, că El i-a ajutat în această încercare, și în timpul încercării i-a insuflat curaj și mângâiere. El Însuși era Cel care îl întărea și îl ținea drept, îi întindea mâna și nu-l lăsa să cadă. Când eu îți spun că Dumnezeu l-a întărit pe slăbănog, tu nu trebuie, pentru aceasta, să răpești lauda de la bolnav; și nici pe el, nici pe oricare altul, care rămâne tare cu sufletul în încercări, să nu-l lipsești de slava sa cea meritată. Dar oricât de înțelepți, oricât de tari și puternici am fi noi, dacă ne lipsește ajutorul dumnezeiesc, nu putem rezista nici la cea mai mică încercare. Ce trebuie să vorbesc eu despre noi, oamenii cei mici și slabi? De ar fi cineva încă și un Pavel, sau un Petru, sau Iacob, sau Ioan, și i-ar lipsi ajutorul dumnezeiesc, ușor ar fi învins, s-ar împiedica și ar cădea. Spre a întări aceasta, vă voi aduce numai cuvintele lui Hristos ce le-a zis lui Petru: „Iată satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul; Eu însă M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta” (Luca 22, 31-32). El vrea să spună că, dacă nu l-ar fi ajutat pe Petru, nu ar fi rămas statornică nici chiar credința acestui Apostol. Deci, dacă Petru, care iubea așa de înfocat pe Hristos, și după Învierea Domnului cuteza de mii de ori a-și pune viața pentru Dânsul, dacă acest principe al Apostolilor, pe care însuși dumnezeiescul învățător l-a fericit și pentru credința lui cea tare l-a numit piatră, dacă acesta, fără de ajutorul dumnezeiesc s-ar fi clătit și ar fi căzut din credința sa, cine ar mai putea rămâne statornic fără de ajutorul dumnezeiesc? Dumnezeu ne dă într-adevăr ajutorul Său, de aceea zice Apostolul Pavel: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să vă ispitiți mai mult decât puteți, ci împreună cu ispita va aduce și scăparea din ea” (I Corinteni 10, 13). Pavel vrea să spună că Dumnezeu, nu numai că nu lasă să fim ispitiți peste puterile noastre, dar că ne ajută chiar în ispită, ne sprijină și ne întărește, dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră, și nu ne lipsește bunăvoința, nădejdea spre Dânsul, supunerea și răbdarea. Nu numai când suntem ispitiți peste puterile noastre, ci încă și în altfel de încercări, care nu covârșesc puterile noastre, avem nevoie de ajutorul dumnezeiesc, dacă voim să rezistăm. De aceea, zice Apostolul Pavel în alt loc: „Pe cât prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, cu atât prisosește prin Hristos și mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5). Acela care lasă să vină pătimirile asupra noastră, tot El este Care ne și mângâie și ne ajută în ele. Dar socotește mai departe cât de mult se îngrijea Hristos pentru slăbănog încă și după vindecarea lui. El nu l-a slobozit ca și cum nu s-ar mai fi interesat de dânsul, ci după ce l-a găsit în templu, a zis către el: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Dacă Dumnezeu nu i-ar fi trimis boala cu un scop bun, nu l-ar fi slobozit din ea și nu l-ar fi întărit pentru viitor. Când El îi zice: „ca să nu-ți fie ceva mai rău”, prin aceasta înseamnă că pe slăbănog și în viitor îl amenință nenorociri, dacă el nu va birui păcatul. Așadar, El l-a slobozit din boală, dar nu l-a slobozit din luptă, l-a izbăvit din pătimire, dar nu i-a luat frica și grija, și tocmai prin aceasta a făcut ca binefacerea arătată lui să fie permanentă și statornică. Un doctor grijuliu nu numai că scapă pe bolnavi de suferințele momentane, dar caută a-l apăra și de întâmplările viitoare. Tot așa a făcut și Hristos, când a întărit și a împuternicit sufletul slăbănogului prin amintirea pătimirilor ce le-a suferit. Și fiindcă Hristos voia ca această amintire să fie permanentă, de aceea a zis: „Să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău”. Hristos a arătat binevoitoarea Sa prietenie către bolnav și în altă privință, adică tocmai în vorba care la prima vedere cuprinde o dojana. El i-a zis numai atât: „Să nu mai păcătuiești”. Așadar, nu face cunoscute păcatele lui, dar observă că i s-a întâmplat acea boală pentru păcatele lui. Dar ce fel de păcate a săvârșit el n-a arătat, nu i-a zis: „Tu ai făcut cutare și cutare nelegiuire, ai păcătuit întru aceasta sau în cealaltă”, ci i-a zis simplu: „Să nu mai păcătuiești”. Deci, i-a zis numai atât cât era trebuitor, spre a-i aminti și a-l face pe viitor mai râvnitor și mai cu luare-aminte. Din contra, răbdarea lui, așteptarea și înțeleapta lui statornicire le-a făcut cunoscute în public, prin aceea că l-a făcut să-și povestească toată istoria sa și să vorbească despre răbdarea și așteptarea sa, cât de des venise la scăldătoare, cum nu avea pe nimeni care să-l arunce acolo și cum totdeauna alții intrau înaintea lui (Ioan 5, 7). Deci, Hristos nu a arătat păcatele lui. Precum noi dorim ca păcatele noastre să fie tăcute, așa și Dumnezeu mai vârtos face aceasta. El l-a vindecat în prezența tuturor, dar observația și sfatul cel bun i le-a dat personal. Folosul pe care noi îl tragem de la slăbănogul din Evanghelie trebuie să fie acela, ca în toate lucrurile să ne lăsăm în voia Domnului și toate pătimirile să le suportăm cu supunere și cu mulțumire către milostivul Dumnezeu, pentru ca atât sarcina vieții prezente să o ușurăm, cât și pentru ca să ne facem părtași ai bunătăților viitoare, prin harul și prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia este slava și cinstea, acum și în vecii vecilor. Amin.

Când	26 mayo, 2024 09:00 - 12:00
Unde	TORRE DE LA HORADADA

Următorul eveniment religios

Duminică 16 iunie-Duminica a VII-a după Paști (a Sf. Părinți de la Sinodul I Ecumenic; Rugăciunea lui Iisus)

Detalii eveniment

Duminică 26 Mai- Duminica a IV-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)

Relacionado

Comments

No comments