Orarul liturgic
- ORA 09:00 – Acatistul Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae
- ORA 10:00 – Sfânta Liturghie
Evanghelia Duminicii
31. Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
32. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
33. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.
34. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
35. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
36. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.
Dacă Dumnezeu ne-ar iubi numai atât cât iubim noi?
Duminica a XIX-a după Rusalii — Luca 6, 31–36
Evanghelia acestei duminici ne pune înainte una dintre cele mai grele porunci ale lui Hristos:
„Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb” (Luca 6, 35).
Este ușor să vorbim despre iubire atunci când suntem iubiți. Este firesc să facem bine celui care ne face bine. Dar Hristos ne duce mai departe. Ne vorbește despre iubire tocmai acolo unde iubirea devine grea: în fața celui care ne-a rănit, ne-a nedreptățit sau ne-a dezamăgit.
Răul pe care cineva ni-l face se poate petrece într-o clipă: un cuvânt, o faptă, o nedreptate. Dar ceea ce s-a terminat în afara noastră poate continua multă vreme înăuntrul nostru.
Îl purtăm în amintire. Îl repetăm în minte. Îl retrăim. Și, fără să ne dăm seama, omul care ne-a făcut rău continuă să aibă putere asupra noastră chiar și atunci când nu mai este lângă noi.
De aceea, iertarea nu înseamnă să spunem că răul nu a existat. Nici uitarea răului nu înseamnă pierderea memoriei.
Uitarea răului înseamnă să nu-i mai permitem răului trecut să lucreze în prezentul nostru.
Iertarea privește relația mea cu cel care m-a rănit. Uitarea răului privește ceea ce rana continuă să facă în mine.
Iertarea dezleagă vina; uitarea răului dezleagă inima.
Și aici începe vindecarea prin iubire.
Hristos nu ne cere să iubim răul. Nu ne cere nici să numim bine ceea ce a fost rău. Ne cere ceva mult mai adânc: să nu lăsăm răul primit să devină rău în noi.
Dacă răspund urii cu ură, răul nu s-a oprit la cel care l-a făcut. A trecut mai departe prin mine.
Dacă însă răspund răului cu bine, lanțul răului se rupe. Răul ajunge la mine, dar nu mai pleacă de la mine spre altcineva.
Dar Evanghelia merge încă un pas mai departe. Nu vorbește numai despre ceea ce facem atunci când primim răul, ci și despre ceea ce așteptăm atunci când facem binele.
„Dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea?” (Luca 6, 33).
Aici Hristos ne descoperă iubirea dezinteresată.
Când primesc răul, să nu-l întorc.
Când fac binele, să nu cer bine în schimb.
Iubirea creștină nu se măsoară numai prin răul pe care refuzăm să-l întoarcem, ci și prin binele pe care suntem capabili să-l facem fără să cerem nimic în schimb.
Dar de unde poate omul să găsească puterea unei asemenea iubiri?
Hristos ne dă răspunsul la sfârșitul Evangheliei:
„Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).
Aici se schimbă măsura.
Nu mai este măsura celui care m-a rănit. Nu mai este nici măsura celui care mă iubește. Este măsura lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu mă iubește numai atunci când Îl iubesc. Milostivirea Lui nu începe atunci când eu devin vrednic de ea. De câte ori am greșit și Dumnezeu mi-a mai dat o zi? De câte ori m-am îndepărtat și El m-a așteptat? De câte ori am cerut iertare și am găsit din nou ușa deschisă?
Și atunci apare întrebarea pe care fiecare dintre noi ar trebui să o lase pentru o clipă în propria inimă:
Dacă Dumnezeu ne-ar iubi numai atât cât iubim noi?
Poate că tocmai aici începe adevărata înțelegere a Evangheliei.
Nu ni se cere să uităm că am fost răniți. Ni se cere să nu trăim pentru totdeauna din rană.
Nu ni se cere să numim răul bine. Ni se cere să nu-i dăm puterea de a naște un alt rău prin noi.
Nu ni se cere să iubim pentru că celălalt ne va răsplăti. Ni se cere să iubim pentru că noi înșine trăim din milostivirea lui Dumnezeu.
Și poate că vindecarea începe tocmai în clipa în care putem spune:
„Doamne, eu nu pot schimba ceea ce s-a întâmplat. Îți încredințez Ție și rana mea, și pe cel care m-a rănit.”
Atunci trecutul rămâne trecut. Răul nu mai primește dreptul de a hotărî prezentul. Iar inima începe să devină liberă.
Pentru că, în cele din urmă, Hristos nu ne cere doar să nu facem rău.
Ne cheamă la ceva mult mai înalt:
Să răspundem răului cu bine, să facem binele fără interes și să iubim având drept măsură milostivirea lui Dumnezeu
Preot Ovidiu Hordoan
Locația bisericii
TORRE DE LA HORADADA