Cuvânt la Duminica Vameșului și a Fariseului

Ideea și vrednicia smereniei

Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se știe pe sine că a făcut multe și mari fapte bune, și totuși nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă știu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (I Cor. 4, 4). Și iarăși: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim 1, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toți, și totuși se înjosește înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoașteți cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiți-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; și veți vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptății; nu pentru că păcatul ar fi având așa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Și trăsura dreptății rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea și povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârșește puterea păcatului si ne ridică până la cer, așa pe de altă parte, mândria, prin greutatea și povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate și o doboară la pământ.
Si ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ți aminte ele fariseul și ele vameșul din Evanghelie. „Mulțumesc ție, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, desfrânați, sau ca și acest vameș” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalțe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameșul, care sta nu departe de dânsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduință, însă săgeata vrăjmașului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste.
Astfel de bine este smerenia, astfel de câștig urmează, când cineva nu se tulbură de batjocoriri și nu se iuțește ele semeția altora. Căci noi și ele la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameșul. Adică, pe când el primea batjocura, s-a dezbrăcat de păcate, și după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iară acela nu. De această dată cuvintele au biruit faptele.
Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său și plata zeciuielilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei, și păcatele sale i s-au iertat. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima din care ieșeau, și aflând-o smerită și înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni.
Totuși, în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameșul, ci numai că noi trebuie să fim smeriți ca dânsul. Căci dacă vameșul, acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să dobândească bunăvoința lui Dumnezeu aceia care totodată cu smerenia lor unesc fapte mari și îmbunătățite ? De aceea, vă rog, vă îndemn și vă conjur să mărturisiți totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului!
Așa, deschide conștiința ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale, și cere ele la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; și dacă tu ai vrea să le taci către Dânsul, El totuși știe totul. Spune-le dar pentru ca aceasta să-ți folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi ele ele, să te duci de acolo curățit si să scapi de scaunul cel înfricoșat al Judecății.
Noi am și cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare.
Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintâi întru împărăția Sa, după povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis așa: „Deși veți bea paharul Meu și vă veți boteza cu botezul Meu [adică veți fi munciți ca și Mine], însă a ședea de-a dreapta Mea și de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit” (Mc. 10, 39-40).
Din acest răspuns noi învățăm taina că chiar moartea mucenicească nu este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă și pentru locul cel mai de sus în cer. Căci vedeți, Domnul a zis către dânșii, că măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuși nu vor dobândi locurile cele dintâi.
Așadar, trebuie să fie alții, care vor putea să arate încă și mai mare vrednicie. Aceasta a însemnat și Hristos prin cuvintele: „Puteți să beți paharul pe care Eu îl beau, și cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezați; iară a ședea de-a dreapta Mea și de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit’1. El nu vorbește numai de ședere, ci ele ședere de-a dreapta și de-a stânga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta: „Preoția ele a fi mai cinstiți decât alții și ele a fi ridicați peste toți, nu o puteți dobândi numai prin mucenicie. Deși voi veți răbda acestea, nu sta în puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste,ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”.
Dar care sunt aceștia ? Voim să vedem cine sunt acei fericiți și ele trei ori fericiți, care vor dobândi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare, și ce au făcut ei oare ca să se încununeze atât ele mărit? Ascultă ce zice Domnul! Când ceilalți Apostoli s-au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceștia ar fi vrut să aibă numai pentru dânșii locurile cele dintâi, iată cum Hristos aduce orânduială patimii acelora și acestora. El a strigat către dânșii și a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele, și cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iară între voi nu va fi așa; ci care va vrea să fie mai mare între veri, să fie vouă slugă; și care va vrea să fie mai întâi, să fie cel mai ele pe urmă decât toți” (Mc. 10, 42-43).
Vezi, ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnați, asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiți să dobândiți locul cel dintâi și cinstea cea mai înaltă, sârguiți-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriți, cei mai mici și mai ascultători”.
Așadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum și Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăția Sa cea mare și a dobândi milioane și milioane de slujitori. Iar tu, creștine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjosești prin smerenie ? Atunci vei fi tu mai mare și mai înalt decât alții, mai strălucit și mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuți, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilința, jertfirea de sine și primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face și a suferi toate pentru aceasta.
Să cumpănim acestea, iubiților, și cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi tratați de alții cu semeție, de am fi batjocoriți, luați în râs și disprețuiți, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimica nu ne poate așa înălța, nici face așa de cinstiți și mari, ca fapta bună a smereniei. Dacă noi vom întipări-o în viața noastră, atunci vom fi părtași tuturor bunătăților, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, mărirea și închinăciunea, acum și în vecii vecilor ! Amin.