În Evanghelia Duminicii a XX-a dupa Rusalii, vedem milostivirea lui Dumnezeu fata de oamenii indurerati si fata de cei morți . Minunea învierii fiului văduvei din Nain ne arata ca Mântuitorul Iisus Hristos cunoaște durerea fiecarui om, dar si măsura răbdării lui.Minunea aceasta nu s-a făcut la cererea cuiva. Nimeni nu L-a invitat in satul Nain pe Iisus împreună cu ucenicii Săi; nimeni nu L-a chemat sa aducă alinare durerii mamei care jelea pe ultimul drum, de la casa la mormânt, pe unicul ei copil. Şi totuși Iisus a venit, din proprie inițiativă, având iubire milostiva fata de oamenii indurerati ca urmare a morții celor dragi ai lor.

Mântuitorul Hristos alina durerea si întristarea oamenilor îndoliați 

La singurătatea văduviei , in viață acestei femei din Nain s-a adăugat si durerea morții unicului sau copil. Sarmana femeie spera ca acest unic fiu al ei sa fie un reazem sau un ajutor la batranete, dar speranța ei s-a spulberat. Murind unicul ei copil, ea a trăit cea mai intensa si mai puternica durere, si anume durerea mamei care-si inmormanteaza unicul ei copil. Deci, Mântuitorul Iisus Hristos a venit in satul Nain sa aline durerea acestei mame indoliate, întrucât Lui Ii este mila de toti oamenii suferinzi si îndurerați. In același timp, El dorește sa dăruiască viață tânărului care a plecat prea devreme din viață pământească .Nu știm cum il chema pe fiul vaduvei din Nain, pentru ca Evanghelia nu ne spune nimic despre numele lui si al mamei sale. Aceasta inseamna ca femeia indoliata, adica mama indurerata care isi duce spre cimitir pe unicul sau fiu, reprezinta pe toate mamele indoliate, iar tanarul mort purtat in sicriu spre cimitir reprezinta pe toti tinerii care mor si lasa in urma lor multa durere parintilor care i-au nascut si i-au crescut.Mantuitorul Iisus Hristos savarseste minunea invierii tanarului din Nain din iubire milostiva si smerita, adica din iubire care sufera impreuna cu cei ce sufera. Iubirea aceasta milostiva se numeste compasiune, adica impreuna-patimire cu cei ce patimesc din pricina durerii sufletesti. Evanghelia ne arata in putine cuvinte cum Mantuitorul Iisus Hristos, Domnul si Stapanul vietii, Se intalneste cu moartea si cu durerea oamenilor, fiind El Insusi un ‘om al durerii’ si al suferintei Rastignirii, dar si biruitorul mortii prin Inviere.

Când durerea omului se afla la limita răbdării, Dumnezeu vine sa-l mângâie și  să-l întărească 

Evanghelia ne spune ca ‘văzând-o, Domnul, I S-a făcut mila de ea si i-a zis: Nu plânge!‘ (Lc. 7, 13). El, Care a plâns pentru prietenul Sau Lazar când l-a văzut mort; El Care a zis: ‘Fericit cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia!‘ (Mt. 5, 4), acum in mod surprinzător spune acestei mame îndurerate : ‘Nu plânge!‘De ce i-a spus El femeii îndoliate: ‘Nu plânge!‘, cand plânsul era manifestarea fireasca a durerii din inima ei? Pentru ca El știa ca femeia se afla la capătul puterilor ei, la limita răbdării unei dureri copleșitoare. Deci când durerea omului se află la limita răbdării, Dumnezeu intervine cu milostivirea Sa, întrucât Ii este mila de orice om îndurerat. El participa la suferința, durerea si întristarea oamenilor. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune ca, deși înviat din morți și înălțat la ceruri, Mântuitorul Iisus Hristos suferă pana la sfârșitul veacurilor potrivit suferinței fiecărui om. Cu alte cuvinte, taina Crucii Lui, ca iubire jertfelnica, este asumata in Invierea Lui, iar Invierea Lui arata slava Crucii Lui ca biruinta a iubirii rastignite asupra pacatului si mortii.Asadar, pentru ca Mantuitorul Iisus Hristos are mila de aceasta femeie vaduva si indoliata, ii spune: ‘Nu plange!‘ Prin aceasta El ne arata ce trebuie sa facem noi, crestinii, care purtam numele lui Hristos, si anume cand vedem in jurul nostru durere si intristare, oameni indurerati sau indoliati, sa mergem spre ei, sa nu asteptam sa ne cheme, deoarece nici Hristos nu a fost chemat in satul Nain, ci S-a dus acolo unde durerea era coplesitoare. Hristos savarseste minuni pentru a intari sufleteste pe omul suferind sau indurerat, ca acesta sa nu se simta singur, neajutorat si parasit.

Avem datoria sa fim solidari cu toti oamenii îndoliați

În tâlcuirea Evangheliei Duminicii a XX-a dupa Rusalii, de obicei se pune accentul pe învierea tânărului din satul Nain, înțeleasă ca un îndemn adresat tinerilor de a se ridica din moartea spirituala a patimilor egoiste, din apatie sufleteasca, din indiferenta sau nepăsare spirituală. Totuși, consideram ca Mântuitorul Iisus Hristos S-a gândit in primul rând la durerea mamei, durere însoțită de neputința sa de a-si ajuta fiul decedat si de nedumerire privind viitorul vietii ei pe pământ. Iisus i-a zis mamei îndurerate: ‘Nu plânge!‘ Iar copilului mort i-a zis: ‘Tinere, tie iti zic, scoala-te!‘Din atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos învățăm, așadar, că avem datoria să  fim alături de toti oamenii îndoliați, care plâng pe morții lor. In acest sens, când Biserica săvârșește slujbele de înmormântare a celor decedați, deodată cu rugăciunile ei pentru acestia, ea ii mângâie sau ii consoleaza pe cei întristați, ca ei sa nu se prăbușească de prea multa durere, ci sa simtă milostivirea lui Hristos, adică mila sau harul lui Dumnezeu. În acest sens, repetam de multe ori rugăciunea ‘Doamne, miluiește!‘ si cerem lui Dumnezeu iertarea păcatelor, odihna si pomenire veșnică pentru cei trecuți la Domnul, indiferent de vârsta lor, dar si întărim sufletește pe cei îndurerați de moartea acestora. Prezența noastră lângă familiile sau persoanele îndoliate este foarte necesara si benefica pentru acestea. De aceea, Biserica a rânduit ca la anumite soroace, adică la intervale de timp bine definite, dupa înmormântarea celor decedați sa se faca rugăciuni de pomenire a lor, iar preotul si credincioșii sa fie prezenți alături de familiile îndoliate sau de persoanele îndoliate, pentru a-i mângâia pe cei întristați, pentru a spune cu multa compasiune ‘Nu mai plânge!‘ celor care, fiind copleșiți de durere, plâng necontenit. Uneori, oamenii îndoliați, care nu au fost consolați sau ajutati la timp să dea un sens durerii lor, s-au descumpănit sufletește, iar unii chiar și-au pus capăt vieții pentru ca nu au mai putut suporta prea multa durere a pierderii celor dragi. Deci, vedem că a mângâia sau a consola persoana sau familia îndurerată este un ajutor sufletesc de mare preț și un semn de multă bunătate a inimii, o dovada a iubirii milostive frățești. În  această privință, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând : ‘Plângeți cu cei ce plâng si bucurați-vă cu cei ce se bucură‘ (Romani 12, 15).Evanghelia de astăzi ne cheamă, așadar, să aducem consolare părinților îndurerați sau îndoliați care plâng pe copiii lor decedați fie din pricina unei boli, fie din pricina unui accident, fie din alta cauză. Prin urmare, trebuie sa fim alături de cei îndurerați, așa cum Mântuitorul Iisus Hristos a fost prezent alături de femeia văduvă din Nain. Astfel noi aratam ca iubirea milostiva a lui Hristos lucrează in noi și  prin noi, in sufletele noastre si prin prezenta noastră alături de cei care plâng pe cei dragi ai lor care au decedat.Harul lui Dumnezeu lucrează prin trupul omenesc.

Trupul mortilor trebuie ingrijit cu respect, iar moaștele sfinților, venerate

Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind Evanghelia dupa Luca in care se vorbeste despre minunea învierii fiului văduvei din Nain, spune ca Mântuitorul Iisus Hristos a atins cu mana Sa proprie sicriul in care se afla trupul tânărului mort, ca să arate că, prin Trupul Său, Fiul lui Dumnezeu întrupat poate dărui viață oamenilor, întrucât ‘El este învierea si viața‘ (Ioan 11, 25). Dar Iisus S-a atins de sicriul care continea trupul unui om mort, desi acest gest nu era unul obisnuit in traditia iudaica, si pentru a ne învața că trebuie sa ne apropiem cu respect de sicriul sau mormantul in care se afla trupul omului decedat, deoarece trupul acesta este chemat la inviere si la viata vesnica, dupa cum se spune in Crezul ortodox: ‘astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie‘. Insa respectul pentru sicriul si mormantul in care se afla trupul crestinului decedat trebuie sa fie si mai mare, deoarece, prin Botez si prin impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos din Sfanta Euharistie, trupul crestinului a devenit ‘templu al Duhului Sfant‘ (I Cor. 6, 19). Iar cand unui crestin trecut la Domnul i se recunoaste oficial de catre Biserica sfintenia vietii sale, atunci osemintele sale se numesc ‘Sfinte Moaste‘ sau ‘Sfinte Relicve‘ si ele trebuie venerate sau cinstite impreuna cu icoana sa, deoarece sfintenia din sufletul sfantului a patruns si in materia trupului sau, care este epifania sufletului sau activ in toate faptele sale savarsite pe pamant, printre oameni.Moastele sfintilor care au trecut la Domnul sunt cinstite sau venerate nu pentru materia lor, ci pentru lucrarea harului Duhului Sfant in ele si prin ele, potrivit adevarului exprimat de catre psalmist in cuvintele: ‘Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai!‘ (Ps. 67, 36). Numai harul Duhului Sfant prezent in moastele sfintilor le daruieste acestora putere tamaduitoare si sfintitoare, ele fiind intr-o tainica legatura de har cu sufletul lor unit cu Dumnezeu, Izvorul vietii veșnice.

Tinerii sunt chemați sa creasca in iubirea familiei si in prietenie duhovniceasca

Este semnificativ faptul ca cele trei persoane pe care le-a inviat din morti Hristos-Domnul au fost trei tineri, si anume: fiul vaduvei din Nain, fiica lui Iair si Lazar din Betania, fratele surorilor Marta si Maria si prietenul Domnului Iisus Hristos. Prin aceasta, Mântuitorul ne arata ca tinerii sunt chemați la viata de comuniune cu parintii, fratii si surorile lor, nu la insingurare prin despartire de ei. De ce? Pentru ca insingurarea aceasta, chiar daca nu este moarte fizica, poate deveni o moarte spirituala, o existenta egoista, ‘morbid’ pentru suflet. Insa comuniunea de iubire parinteasca, frateasca si amicala duhovniceasca ajuta pe tineri sa creasca spiritual si sa se maturizeze. De aceea, familia, Biserica, scoala si societatea trebuie sa-i ajute pe copii si pe tineri sa nu confunde libertatea cu instrainarea de propria lor familie, nici fericirea cu individualismul autosuficient si insensibil la nevoia de ajutor a celor din jur. De fapt, lipsa de comuniune spirituala si de solidaritate concreta in familie si in societate sunt semne ale unei vieti umane in declin spiritual si in deficit de omenie. In concluzie, putem spune ca este mare nevoie astazi sa fim alaturi de familiile indoliate, dar si sa ajutam pe tineri sa pretuiasca mai mult viata de familie si sa cultive prietenia cu tineri credinciosi, pentru a intelege ca viata adevarata este binecuvantare de la Dumnezeu si bucurie a comuniunii intre oameni, spre slava Preasfintei Treimi si mântuirea lumii. Amin!
Patriarhul Daniel 

sursa:ziarullumina.ro