Detalii eveniment

header image

Duminică 7 Iunie -Pogorârea Sf. Duh (Cincizecimea sau Rusaliile)


Când
7 junio, 2020
09:00 - 12:00
Unde
TORRE DE LA HORADADA

Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce cred în El. ” (loan VII, 38-39).

Între toate sărbătorile creştine de peste an, trei strălucesc în chip deosebit în calea pregătirii şi desăvârşirii noastre spirituale: Naşterea cea după trup a Domnului Hristos, Învierea Sa cea prea minunată din morţi şi Coborârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, numită de poporul nostru Rusaliile.

Astăzi cinstim în chip deosebit prin imnuri, cântări şi rugăciuni, cu nespusă bucurie duhovnicească, sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli adunaţi în ziua Cincizecimii în foişorul din Ierusalim, precum şi asupra celor ce au fost de faţă la acest fapt minunat.

Puterea sfinţitoare şi înnoitoare a Sfântului Duh în lume s-a făcut cunoscută în toate veacurile, căci El pururea lucrează pentru sfinţirea oamenilor împreună cu Tatăl şi cu Fiul; Duhul cel Sfânt a îndemnat pe oameni către adevăr şi i-a învăţat să săvârşească cele plăcute lui Dumnezeu. Chiar de la prima pagină a Sfintei Scripturi ni se spune: „Şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor” (Gen. I, 2). Dar El s-a făcut lumii mai lămurit prin Iisus Hristos şi mai ales astăzi, în ziua Cincizecimii, prin coborârea Sa cea minunată asupra Sfinţilor Apostoli adunaţi în foişorul din Ierusalim. Prin coborârea directă a puterii sfinţitoare a Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli, s-a împlinit făgăduinţa Domnului Hristos, Care, după învierea Sa din morţi, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim până ce „vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca XXIV, 49).

În această sfântă sărbătoare a Rusaliilor este potrivit să cunoaştem şi noi, creştinii de astăzi, mai întâi evenimentul coborârii Sfântului Duh şi apoi semnificaţia lui pentru întreaga noastră viaţă creştină.

La 50 de zile după Paşti, aceia care puteau dintre iudei şi prozeliţii iudei, adică cei care adoptaseră Legea lui Moise, în orice colţ al lumii s-ar fi aflat, aveau obiceiul să meargă la Ierusalim pentru a cinsti împreună cu mare fast sărbătoarea Cincizecimii. Aceasta era una din cele trei mari sărbători ale iudeilor. Ea încorona timpul celor şapte săptămâni de la Paştele Iudeilor, căci numărul şapte avea semnificaţie deosebită în viaţa religioasă a poporului iudeu. În acelaşi timp, în ziua Cincizecimii, iudeii sărbătoreau prin deosebite ceremonii sfârşitul secerişului.

Sfinţii Apostoli se aflau adunaţi împreună cu Maica Domnului şi alţi credincioşi într-o casă din Ierusalim, în foişor, fiind ascunşi şi fricoşi de teama iudeilor. In timp ce ei stăruiau în citiri, rugăciuni şi cântări, deodată, pe la ceasul al treilea din zi, care corespunde orei a noua de dimineaţă, după împărţirea timpului la noi, a venit din cer un vuiet puternic ca puterea unei vijelii şi a umplut toată casa unde şedeau ei ascunşi. Celor de faţă li s-au arătat nişte lumini puternice ca nişte limbi de foc, împrăştiindu-se şi aşezându-se asupra fiecăruia. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt, încât au început să vorbească în alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi.

Iar când s-a auzit sunetul acesta puternic, care s-a coborât asupra foişorului unde se aflau Apostolii Domnului, au alergat toţi bărbaţii cucernici aflători în Ierusalim. Locul unde se aflau Sfinţii Apostoli nu era departe de Templul din Ierusalim, unde se desfăşurau ceremoniile sărbătorii Cincizecimii. Se adunaseră în Sfânta cetate iudei şi prozeliţi din toate părţile cunoscute ale lumii vechi, din ţările Răsăritului, părţi, mezi şi elamiţi şi cei din Mesopotamia şi Iudeea, din provinciile Asiei Mici, din Capadocia, Pont, Asia, Frigia şi Pamfilia, din Egipt şi din părţile Libiei, veniseră oaspeţi până de la Roma, din insula Creta şi din Arabia. Şi se minunau toţi, căci fiecare îi auzea pe Sfinţii Apostoli vorbind în limba lui măririle lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei de faţă au început să-i ia în râs, socotindu-i plini de vin, adică beţi. Dar Sfântul Petru, cu un curaj pe care nu-l avusese mai înainte, le-a lămurit tuturor că cele întâmplate s-au făcut prin puterea Sfântului Duh. El le-a arătat în acelaşi timp rostul şi semnificaţia Jertfei şi învierii lui Hristos, pentru tot neamul omenesc, îndemnându-i pe toţi să se pocăiască şi să primească botezul spre iertarea păcatelor. Mulţi au primit cu bucurie cuvântul lui şi în această sărbătoare a Cincizecimii s-au botezat ca la trei mii de suflete, bărbaţi, femei şi copii, după vârsta şi starea în care se aflau. Astfel s-a făcut începutul Bisericii creştine. Iar ei cu toţii stăruiau în învăţătura Apostolilor, în iubire frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (F.A. II, 1-41).

Din temători, îndoielnici şi şovăitori, din necărturari şi puţin înţelegători ai dumnezeirii lui Hristos şi ai adevărurilor credinţei, Apostolii ajung acum neînfricaţi, înflăcăraţi, plini de o râvnă sfântă în propovăduirea cuvântului. Stăruinţa cuvântului lor a fost încoronată de roade neaşteptate, căci în curând numărul celor care au intrat în grădina cea plină de mireasmă a Bisericii a sporit la cinci mii (F.A. IV, 4), „şi din ce în ce mai mult sporeau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei» (F.A. V, 14).

Întrebarea firească pe care şi-o pune acum fiecare inimă împodobită cu simţăminte creştine este aceasta: Oare puterea Sfântului Duh s-a revarsat numai asupra Sfinţilor Apostoli in sărbătoarea Cincizecimii, iar de atunci a încetat revărsarea şi acţiunea sfinţitoare şi preînnoitoare a Sfântului Duh în lume ?

Nicidecum. Sfântul Duh S-a pogorât asupra Apostolilor nu numai ca să-i sfinţească pe ei, ci ca să le dăruiască lor haruri mai presus de fire, pe care să le împărtăşească urmaşilor lor, iar viaţa duhovnicească a Bisericii să sporească. Urmaşii Sfinţilor Apostoli, Episcopii şi Preoţii au primit prin taina preoţiei puterea de a împărtăşi tuturor credincioşilor darurile harice ale Sfântului Duh. Astfel, puterea înnoitoare, sfinţitoare şi îndumnezeitoare a Sfântului Duh rămâne permanent lucrătoare şi creatoare în lume.

Încă fiind Domnul Hristos împreună cu Sfinţii Apostoli în lume, i-a încredinţat de prezenţa şi permanenţa Sfântului Duh, spunându-le: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da alt Mângâietor care să rămână cu voi în veac, şi anume Duhul Adevărului” (Ioan XIV, 16-17). De asemenea, în prima zi a învierii, seara, Domnul Hristos S-a arătat Sfinţilor Apostoli, care stăteau ascunşi cu uşile încuiate şi, după ce i-a binecuvântat, le-a spus: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX, 22-23).

A doua întrebare care se pune minţilor şi inimilor noastre este aceasta: In ce constă puterea sfinţitoare a Sfântului Duh ?

Darurile Sfântului Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, sunt nenumărate, căci bogăţia Duhului este nesfârşită. „Intr-adevăr eu mă cutremur de spaimă, ne spune Sfântul Grigorie de Nazianz, când mă gândesc la bogăţia numirilor… Sfântului Duh. El este numit Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, mintea lui Hristos, Duhul Domnului, Domnul însuşi, Duhul învierii, al adevărului, al libertăţii, Duhul înţelepciunii, al priceperii, al sfatului, al tăriei, al cunoaşterii, al credinţei, al temerii de Dumnezeu, căci şi este făcătorul acestora toate, umplându-le pe toate de fiinţa Lui, pe toate ţinându-le… El reface pe om prin Botez şi înviere, cunoaşte toate, învaţă, suflă unde vrea şi cât vrea… Şi premerge botezului şi e căutat după Botez. Câte le lucrează Dumnezeu, El le lucrează; El se împarte în limbi de foc şi împarte harurile, care face apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători’’ (Cuvântul 31 [Teologic 5], XXIX, Migne, P.G. XXXVI, col. 159).

Duhul Sfânt e viaţă, făcător şi dătător de viaţă, lumină şi dătător de lumină, izvorul sfinţeniei şi al bunătăţii. Prin El se cunoaşte Tatăl şi se preamăreşte Fiul. După cuvântul Sfintei Scripturi, din bogăţia nemăsurată şi nesecată a darurilor Sfântului Duh, şapte daruri sunt mai însemnate pentru viaţa noastră creştină: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe (Isaia XI, 2).

Noi toţi, arhierei, preoţi, diaconi şi credincioşi, suntem fiii împărţirii darurilor Sfântului Duh. în dumbrăvile răcoroase ale Bisericii creştine curge neîncetat râul cel cu multe ape al harului lui Dumnezeu, care se împarte tuturor prin Duhul.

Orice lucrare sfinţitoare se săvârşeşte de slujitorii Bisericii prin invocarea puterii îndumnezeitoare a Sfântului Duh. Duhul Sfânt preface, curăţă şi înnoieşte firea noastră cea căzută şi stricată mai întâi prin baia Botezului şi „ne îmbracă în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Ef. IV, 24). însuşi Domnul Hristos ne-a asigurat de aceasta când a spus lui Nicodim, unul din fruntaşii iudeilor: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan, III, 5). Apoi, prin Taina Mirungerii, pune asupra sufletului şi trupului nostru „pecetea harului Sfântului Duh”, căci, după cuvântul Sfântului Ioan, „Duhul este cel care dă viaţă” (Ioan VI, 63). Tot aşa şi cu celelalte taine, dar mai ales prin taina Sfintei Cuminecări, care le covârşeşte pe toate. Sfinţirea şi prefacerea pâinii şi vinului în Sângele şi Trupul Domnului, le face episcopul sau, în lipsa acestuia, preotul, prin invocarea harului Sfântului Duh. „Indestulează-mă cu puterea Sfântului Tău Duh, ca, fiind îmbrăcat în darul preoţiei… să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi cinstitul Tău Sânge”, se roagă arhiereul sau, în lipsa lui, preotul, în timpul imnului Heruvic. Iar în momentul cutremurător şi înfricoşat al prefacerii Sfintelor Daruri, slujitorii se roagă: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duli în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor care ne rugăm Ţie”.

Ca fii ai Bisericii, credincioşii primesc tainele Bisericii, iar prin rugăciunile şi binecuvântările episcopilor şi preoţilor, fiecare credincios se împărtăşeşte de puterea harică dumnezeiască a Sfântului Duh care-l curăţă de păcate, îl reînnoieşte şi-l zideşte din nou.

Noi, toţi oamenii, suntem supuşi ispitelor şi păcatului. Noi toţi avem nevoie de trezirea cugetului, de pocăinţă şi iertare, de mila şi îndurarea lui Dumnezeu, de revărsarea bunătăţii Duhului Sfânt, care curăţeşte, înnoieşte, sfinţeşte şi zideşte din nou sufletul omenesc.

Harul Duhului Sfânt ne păzeşte din pruncie, ne păzeşte în anii tinereţii, când putem fi ademeniţi de frumuseţile amăgitoare ale lumii, ca să nu cădem în grele păcate şi să ne pustiim frumuseţea sufletului, ci să tindem spre desăvârşirea frumuseţii spirituale. Harul Sfântului Duh bate la uşa inimii noastre în tot cursul vieţii noastre şi ne mustră pentru păcatele făptuite, chemându-ne la îndreptare, la căinţă şi pocăinţă, până nu vine ceasul cel greu al bolii, al suferinţei şi al morţii. Pe mulţi, harul Sfântului Duh îi scoate din adâncul patimilor. Duhul Sfânt sădeşte în sufletele noastre părerea de rău pentru greşelile şi păcatele noastre, căinţa, puterea spre îndreptare, face să crească puterile noastre duhovniceşti în luptă cu ispitele trupului şi ale lumii, în luptă cu păcatul, în luptă cu înşelăciunile, meşteşugurile şi uneltirile diavolului.

Puterea harului Sfântului Duh smereşte pe cei mândri, îmblânzeşte pe cei cruzi, pe cei lacomi şi avari îi face milostivi şi îndurători, pe cei desfrânaţi îi curăţă şi-i întoarce cu iubire către familia şi copiii lor.

Chipul peste care se revarsă roua răcoritoare a harului Sfântului Duh străluceşte de curăţie şi frumuseţe duhovnicească. Bogăţia darurilor Duhului Sfânt ne duce la bunătate, blândeţe şi bunăvoinţă, la smerenie şi răbdare, la curăţia inimii, la dreptate şi milostenie, la rugăciune, la păzirea celor sfinte, la neţinerea de minte a răului făcut de cineva, la iubirea aproapelui şi a lui Dumnezeu, la nevoinţe şi osteneli pentru câştigarea împărăţiei cerurilor, la pacea şi liniştea sufletului, la împăcarea şi buna înţelegere cu toţi oamenii, la veselia duhovnicească neîncetată, la dorirea continuă a binelui şi a frumuseţii celei nepieritoare de sus.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că roadele Duhului sunt acestea: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. V, 22).

Inimile creştinilor umbriţi de puterea sfmţitoare a harului Duhului Sfânt strălucesc de nevinovăţie ca inimile copilaşilor, despre care Hristos Mântuitorul nostru a spus: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. De darurile Duhului Sfânt se învredniceşte nu numai sufletul nostru, ci şi trupul nostru, în mod potrivit lucrărilor trupului. După cuvântul Sfântului Pavel, trupul nostru „este locaşul Duhului Sfânt care locuieşte întru noi şi pe care-L avem de la Dumnezeu” (I Cor. VI, 19). A face din trupurile şi sufletele noastre templul sau Biserica Duhului Sfânt e cea mai mare cinste, sfinţenie şi fericire, la care poate râvni un credincios. încă din această viaţă chiar şi natura noastră corporală primeşte prin lucrarea Sfântului Duh unele dispoziţii spirituale. „Dacă trupul trebuie să ia parte împreună cu sufletul la bunurile cele negrăite ale lumii viitoare, ne spune Sfântul Grigorie Palama (între 1363-1371), e sigur că el trebuie să participe la ele de pe acum… Căci trupul însuşi are de asemenea, într-un chip potrivit sieşi, experienţa lucrurilor dumnezeieşti, când forţele pasionale ale sufletului nu sunt date morţii, după obicei, ci sunt transformate şi sfinţite” (Tomul aghioritic pentru isihaşti, în Migne, P.G. t. CL, col. 1233 C). Căci dacă trupul nu s-ar bucura şi el de darurile Duhului, de ce ar mai fi necesară învierea morţilor? Tot Sfântul (îrigorie Palama ne mai spune: „Noi nu aplicăm numele de om în chip separat sufletului sau trupului, ci la amândouă împreună, căci omul în întregime a fost creat după chipul lui Dumnezeu”. ((‘e cuvinte ar spune trupul împotriva sufletului când s-ar judeca cu el în faţa judecătorilor, în Migne, P.G. t. CL, col. 1361 C).

Noi, cei ce facem parte din sânul Sfintei Biserici apostolice şi soborniceşti, nu suntem lipsiţi în nici un moment al vieţii noastre de asistenţa Duhului Sfânt, de puterea lui înnoitoare, creatoare şi simţitoare. în acest sens, Sfântul Petru ne spune tuturor: „Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru II, 9).

Duhul Sfânt sădeşte lucrarea mântuirii în străfundul inimilor noastre şi le face să se întoarcă de la spiritul lumii către Dumnezeu cel în Treime lăudat. El ne leagă de Hristos, iar prin Hristos ne pune în legătură cu Tatăl. Duhul Sfânt ne deschide şi ne luminează ochii minţii ca să înţelegem că Hristos nu este un simplu om, ci Dumnezeu adevărat. Hristos este uşa spre Tatăl, iar Duhul Sfânt este cheia care ne deschide uşa spre Tatăl ceresc, Creatorul a toate.

Domnul Dumnezeul nostru, izvorul vieţii şi al înţelepciunii şi dătătorul a tot binele, Cel ce ne-a adus pe noi din nefiinţă la fiinţă, Cel ce a creat pământul şi întreg universul pentru a ne pune la dispoziţie un cadru potrivit cu aptitudinile noastre, să ne trimită şi nouă îndurările milostivirii şi ale iubirii Sale de oameni. Să nu cumpănească fărădelegile şi păcatele noastre îndurările şi miloşii virile lui Dumnezeu, ci să prisosească spre noi bunătatea şi maica lui iubire de oameni. Să nu lipsească de la noi mai ales puterea îndumnezeitoare, înnoitoare şi sfinţitoare a Duhului Sfânt,

Cel ce S-a pogorât astăzi asupra Apostolilor în Ierusalim, ca să nu fim răpiţi, răniţi şi ademeniţi de amăgirea frumuseţilor celor stricăcioase ale lumii acesteia şi să cădem în meşteşugirile şi vrăjmăşiile diavolului, voitorul de rău al oamenilor. Astfel, pururea fiind întăriţi, înnoiţi şi sfinţiţi cu puterea harului celui neîmpuţinat al Duhului Sfânt, să ne învrednicim a ajunge la frumuseţea cea nepieritoare de sus, ca să ne bucurăm de lumina cea neînserată a lui Dumnezeu Cel veşnic, în prea frumosul Ierusalim ceresc, în împărăţia Sa cea veşnică. Amin.

Pr. asist. I. Rămureanu (Glasul Bisericii, nr. 5, 1958, pp. 403-407)

sursa:doxologia.ro

Comments

No comments