Duminică 9 Februarie-Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameșului și Fariseului)
|
Când
|
9 febrero, 2025 09:00 - 12:00 |
|
Unde
|
TORRE DE LA HORADADA |
Smerenia este începutul adevăratei pocăinţe
Sensul „urcării la templu”
Ne aflăm la începutul unei noi perioade liturgice a anului bisericesc, numită perioada Triodului, care ne pregătește duhovnicește pentru Sfintele Paști, vreme în care suntem chemaţi la adevărata pocăinţă. Fiecare duminică din această perioadă ne va transmite un mesaj necesar pregătirii pentru „călătoria noastră cu Hristos”, spre Postul Mare și prin Postul Mare. În această călătorie duhovnicească învăţăm de la Hristos cum să călătorim până la încununarea acestei călătorii, la Praznicul Învierii Domnului.
Pilda biblică rostită de Mântuitorul, rânduită în această duminică, ne prezintă două personaje diferite, Vameşul și Fariseul, care se înfăţișează prin rugăciunea lor înaintea lui Dumnezeu, oferind astfel două modalităţi de a se ruga, aflate la poluri diametral opuse.
Mântuitorul a rostit ucenicilor și celor care Îl ascultau această pildă care „coboară” spre noi înţelesul unei lucrări tainice, de „dincolo” de noi. Pildele au avut un rol deosebit în predica Mântuitorului, pentru că ele erau luate din viaţa cunoscută a ascultătorilor Săi și erau puse în legătură cu tainele cerești. De aceea, atunci când rostea o pildă Mântuitorul Iisus Hristos spunea: „Împărăţia cerurilor se va asemăna cu…”
Primul care s-a urcat la templu ca să se roage a fost Fariseul, cel care, din punct de vedere formal, îndeplinea toate preceptele impuse de Legea Veche. Dar, de formalismul acesta și de orgoliul său, crezându-se îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, era marcată și rugăciunea Fariseului. De aceea, rugăciunea acestuia se numește și rugăciunea fariseică.
Fariseul a intrat în Templu „ca să se roage” (Lc. 18, 10) și cu multă mândrie și îndrăzneala s-a așezat în faţa altora, lăudându-se pe sine și zicând: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, ne- drepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11), ca și cum Dumnezeu ar fi dator să-i asculte și să-i primească rugăciunea sa. Deși a vrut să fie o mulţumire adusă lui Dumnezeu, rugăciunea fariseului s-a transformat într-o laudă personală și o osândire a celorlalţi oameni, pe care îi privea peste umăr cu dispreţ, și mai ales pe acel vameș.
Fariseului i se părea că, împlinind toate prescripţiile exterioare cerute de Legea Veche, ar avea dreptul de a se lăuda cu faptele sale bune în faţa lui Dumnezeu, spu- nând: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Lc. 18, 12). Prin orgoliul său și prin egoismul dovedit, fariseul considera că tot ce reu- șise să împlinească prin păzirea formală a poruncilor se datora numai vredniciei și puterilor sale personale, nu ajutorului lui Dumnezeu, de aceea a ajuns să judece și să dispreţuiască pe toţi ceilalţi.
Vameşul nu a avut îndrăzneală să intre în templu, ci a rămas doar la intrare – „departe stând” (Lc. 18, 13), recunoscându-și starea sa de păcătoșenie în care se afla. Vameșii îndeplineau cea mai ingrată meserie; luau bani la vamă, atât cât doreau și cât puteau ei, după propria lor socoteală și lăcomie. Acest vameș se ruga cu multă smerenie și „nu voia nici ochii să-şi ridice către cer”, ci bătându-și pieptul cu pumnii, striga: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Lc. 18, 13).
Şi iată cum, în faţa lui Dumnezeu a fost mai primită rugăciunea vameșului păcătos, care s-a pocăit, decât a fariseului care se lăuda cu împlinirea Legii.
Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos a exclamat: „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa” (Lc. 18, 14), adică vameșul pă- cătos, care s-a rugat cu smerenie și cu multă pocăinţă, s-a împărtășit de mila iertătoare a lui Dumnezeu, mai mult decât fariseul, care, deși îndeplinise cele ale Legii, s-a mândrit și nu s-a smerit pe sine.
De multe ori, poate, nici noi nu înţelegem îndeajuns semnificaţia cuvântului dumnezeiesc, cu care se încheie Sfânta Evanghelie: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc. 18, 14). El este oarecum un paradox. Se poate însă constata: cu cât cunoaștem și încercăm să pătrundem mai mult în tainele lăsate de Dumnezeu, cu atât ne dăm seama cât de puţin cunoaștem din tot ceea ce există.
Smerenia nu este o stare excepţională a omului, ci una firească, de recunoaștere a dependenţei noastre faţă de Creatorul, Proniatorul și Mântuitorul nostru, este începutul adevăratei pocăinţe. De aceea, în orice rugăciune adresată lui Dumnezeu noi ne recunoaștem starea noastră de dependenţă și preţuire, ca „robi ai lui Dumnezeu”, slujitori ai Lui, dar și cea de „nevrednici şi păcătoşi”. Iar, în rugăciunea dinaintea Sfintei Împărtă- șanii, recunosc că dintre păcătoși „cel dintâi sunt eu”.
Ne întrebăm uneori de ce trebuie întotdeauna ca noi să ne recunoaștem în faţa lui Dumnezeu greșelile făcute și să nu ne lăudăm cu faptele bune săvârșite? Recunoașterea greșelilor ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine și să ne îndreptăm, fiind mulţumitori pentru darurile primite, înaintând pe calea mântuirii. Prin puţinele noastre fapte bune, realizate prin ajutorul ha- rului lui Dumnezeu, Îi întoarcem Lui darul făcut nouă și Îi facem bucurie, folosindu-ne și noi de darul Său. Chiar și atunci când reușim să facem un bine, îndemnul Mântuitorului ne obligă să recunoaștem că: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17, 10). Nu este un merit al nostru, fapta bună, ci este împlinirea voii lui Dumnezeu pentru tot binele prevăzut în Planul Său cel veșnic.
Înţelegând această pildă, să ne întrebăm: Care este rugăciunea adevărată? Adevărata rugăciune, cea primită și plăcută lui Dumnezeu, este rugăciunea smerită, făcu- tă cu recunoștinţă și mulţumire pentru toate darurile dumnezeiești revărsate asupra noastră.
De cele mai multe ori, pentru noi rugăciunea are o singură semnificaţie, cea de rugăminte, de solicitare, de cerere, acest sens fiind cel mai apropiat trebuinţelor noastre. A ruga pe cineva înseamnă a-l determina pe acela să-ţi dea ceva. De aceea, noi punem mai mult accent pe rugăciunea de cerere. Rugăciunea este, într-adevăr, în esenţa ei, o implorare a lui Dumnezeu, care are și alte forme, cu mai multă prioritate. Astfel, Sfânta Biserică, școala rugăciunii, ne învaţă că prima formă a rugăciunii este rugăciunea de laudă şi preamărire adusă lui Dumne- zeu. Dumnezeu trebuie preamărit și lăudat pentru toate atributele Sale absolute, începând cu sfinţenia Sa, pentru dragostea nemărginită și pentru milostivirea pe care o revarsă asupra noastră. De aceea, toate rugăciunile din cadrul slujbelor Bisericii încep prin doxologii (formule doxologice). Şi rugăciunea personală pe care o facem noi începe tot cu o doxologie: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Continuând rugăciunea, la sfârșit încheiem tot printr-o formulă doxologică, zicând: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin”.
A doua formă de rugăciune, în ordinea priorităţii liturgice, este rugăciunea de mulţumire. Se cuvine să fim mulţumitori lui Dumnezeu, mai întâi, pentru darul vieţii pe care-l primim de la El, pentru pronia Sa divi- nă, purtând de grijă omului și întregii creaţii, pentru răscumpărarea și mântuirea lumii, prin Fiul Său prea- iubit. Suntem îndatoraţi să-I mulţumim pentru toate darurile Sale de care ne face părtași, sănătate sufletească și trupească, pentru că ne-a creat fiinţe personale libere, coroana creaturilor, dar în același timp și responsabile pentru toate darurile primite de la El.
Pentru iertarea păcatelor și împăcarea cu Dumnezeu avem rugăciunea de pocăinţă, prin care noi cerem mântu- irea sufletelor noastre, adică acele bunătăţi câștigate din lumea aceasta, care nu pier și care trec dincolo, în lumea cealaltă. Cerem, mai întâi, acele bunătăţi nepieritoare și apoi ne rugăm și pentru „toate celelalte” – care se vor „adăuga” nouă –, așa cum Însuși Mântuitorul ne-a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Pentru aceasta trebuie să înţelegem că nu orice fel de rugăciune este bine plăcută și primită de Dumnezeu, de aceea nici rezultatele rugăciunii nu sunt la fel.
De ce cei doi oameni care s-au urcat la Templu s-au rugat diferit și au primit răsplata în mod diferit.
Ce înseamnă a te „urca la templu”?
Templul este Biserica lui Hristos. Este un loc de închinare așezat pe un loc mai înalt. Şi din punct de vedere practic el are niște trepte. Treptele acestea sunt dovada că, urcând aici, ieși din lume, că ai lăsat acasă, pentru un timp foarte scurt, toate greutăţile tale, toate nevoile tale, dar și neputinţele tale. Pentru că vii să te apropii de Dumnezeu. Într-o cântare a slujbei Utreniei de duminica se afirmă: „În biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a fi, Născătoare de Dumnezeu!” Deci, noi intrând în biserică, nu mai suntem în lume. Locașul acesta – sfinţit și sfinţitor – este casa lui Dumnezeu cel Adevărat. Aici ne cuminecăm cu Hristos prin Taina Sfin- tei Euharistii. Noi suntem în casa lui Dumnezeu prin Sfânta Liturghie. Mântuitorul Iisus Hristos ne cunoaște pe nume, pe fiecare dintre noi, așa cum l-a cunoscut și pe Zaheu vameșul.
Orice rugăciune din inimă smerită este un apel către Dumnezeu.
Duminica, în casa lui Dumnezeu, răspundem cu smerenie iubirii divine, mântuitoare, mărturisind înclinarea noastră spre păcat, asemenea Sfântului Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rom. 7, 19).
Venind în biserică, ne smerim și strigăm către Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Rugăciunea acesta a fost preluată de către monahi, care au făcut din ea un exerciţiu spiritual: „rugăciunea inimii”. Rostind cu buzele, mereu, această chemare, noi Îl recunoaștem pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și, apoi, ne recunoaștem pe noi ca fiind dependenţi de mila Lui. În momentul în care ne smerim pe noi înșine, mila lui Dumnezeu copleșește neputinţa noastră. Şi astfel, ne întoarcem acasă îndrep- taţi și mai bogaţi, primind aceste daruri de care avem atâta nevoie, pentru ca să putem vieţui cu Hristos până în duminica următoare, când Îl vom întâlni din nou. În fiecare duminică și în fiecare sărbătoare, atunci când se săvârșește Sfânta Liturghie, noi avem posibilitatea să-L luăm pe Hristos, să ne împărtășim cu Hristos, prin Sfintele Taine, să devenim „hristofori”, adică purtători de Hristos.
În apropierea Postului Sfintelor Paști, în această perioadă de pregătire, Sfânta Biserică ne îndeamnă să intensificăm și să menţinem legătura noastră cu Dumnezeu printr-o rugăciune smerită și o mărturisire sinceră a păcatelor noastre, spre iertarea lor și îndreptarea noastră, pentru ca pe lângă rugăciune să ne folosim de al doilea mijloc al desăvârșirii, postul.
Pentru ca pregătirea noastră să fie încununată de succes, trebuie să ne apropiem „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă și cu dragoste” și să primim Sfânta Împărtășanie. Cuminecarea cu Hristos, prin Euharistie, după Sfântul Ioan Gură de Aur, nu trebuie făcută nici des, nici rar, ci cu pregătire. A te împărtăși o dată pe lună nu este „mult”, pentru că Împărtășania este merinde sufletească pentru viaţa veșnică. Dacă suntem pregătiţi atunci când ne cheamă Dumnezeu, în drumul acesta, și pentru răspunsul pe care trebuie să-l dăm la Înfricoșătoarea Judecată, vom avea „cuvânt cu putere multă”. De aceea, nu este suficient să ne spovedim și să ne împărtășim doar o dată, de două sau de patru ori pe an, în posturile mari, ci să-i dăm sufletului hrană atunci când el simte „foame şi sete după Dumnezeu”.
Iată un drum frumos pe care-l facem împreună cu Hristos. Am pornim de la „foamea şi setea” după Dumnezeu a lui Zaheu, vameșul, urmând credinţa smerită, a femeii cananeence, ne-am rugat cu rugăciunea smerită, asemenea vameșului. Vom continua călătoria cu Hristos, întorcându-ne din exilul păcatului, ca Fiul risipitor, pentru a ne gândi la Înfricoşătoarea Judecată și la izgonirea lui Adam din rai, în Duminica iertării, după care vom intra în Postul Mare.
Călători cu Hristos, pe acest drum al mântuirii, să ne bucurăm de tot ceea ce ne oferă El, în Biserica Sa cea Sfântă, spre slava Lui și a noastră mântuire.
Comments
No comments