Orarul liturgic
- ORA 09:00 - ACATISTUL SF. AP. ȘI EV. LUCA
- ORA 10:00 - SFÂNTA LITURGHIE
Evanghelia Duminicii
11. Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime.
12. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea.
13. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!
14. Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te.
15. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui.
16. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
17. Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată împrejurimea.
La poarta cetății Nain, viața întâlnește moartea
Predică la Duminica a XX-a după Rusalii
Învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11–16)
Evanghelia acestei duminici ne așază înaintea unei întâlniri deosebite, petrecute la poarta cetății Nain. Două mulțimi se apropie una de cealaltă. Una Îl însoțește pe Mântuitorul Iisus Hristos, iar cealaltă conduce spre mormânt un tânăr care murise.
Într-o parte este Hristos, Izvorul Vieții. În cealaltă parte, un cortegiu funerar, însoțind un om pe ultimul său drum pământesc.
La poarta cetății, viața întâlnește moartea.
Evanghelistul Luca ne spune că tânărul era singurul fiu al unei femei văduve. Această mamă trecuse deja prin durerea pierderii soțului, iar acum își conducea la mormânt și singurul copil. În urma celui mort mergea o femeie pentru care această despărțire însemna pierderea celui mai apropiat om rămas în viața ei.
Tocmai în acel moment, Hristos vine în întâmpinarea cortegiului funerar.
Hristos ajunge la poarta cetății tocmai când cortegiul funerar ieșea spre locul de îngropare. În această întâlnire descoperim purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care Se apropie de om chiar și în clipele cele mai dureroase.
Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind această minune, spune:
„Dar iată că îl întâmpină Viața și Învierea, Însuși Hristos, căci El este nimicitorul morții și al stricăciunii.”
Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, cunoaște suferința omului și Se apropie de ea. La Nain, această purtare de grijă dumnezeiască se arată într-un moment în care oamenii se îndreptau spre mormânt, iar durerea unei mame părea fără mângâiere.
Evanghelistul surprinde într-o singură propoziție ceea ce urmează să se petreacă:
„Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13).
Privirea Mântuitorului se îndreaptă spre mamă. El vede nu numai trupul neînsuflețit al tânărului, ci și durerea celei care îl pierduse.
Milostivirea lui Dumnezeu este cea care precedă minunea.
Cuvintele „Nu plânge!” nu sunt o mustrare adresată unei mame îndurerate. Hristos nu condamnă lacrimile și nici nu îi cere să își ascundă durerea. El Însuși va plânge mai târziu la mormântul prietenului Său Lazăr.
Dar aici, la Nain, aceste cuvinte sunt începutul unei lucrări dumnezeiești.
Înainte de a-i vorbi tânărului mort, Hristos îi vorbește mamei îndurerate. Mai întâi îi vede lacrimile și îi spune „Nu plânge!”, apoi Se apropie de năsălie și poruncește:
„Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7, 14).
Nu este o rugăciune prin care Hristos cere altcuiva să săvârșească minunea. Este cuvântul Fiului lui Dumnezeu, rostit cu autoritate dumnezeiască.
Prorocii Ilie și Elisei au înviat morți prin puterea lui Dumnezeu, chemând ajutorul Său în rugăciune. Hristos însă poruncește El Însuși, arătând că are stăpânire asupra vieții și morții.
Evanghelia ne spune că mortul s-a ridicat și a început să vorbească.
Moartea despărțise sufletul de trup. Dar la cuvântul Mântuitorului, tânărul revine la viață. Cel pe care oamenii îl duceau spre mormânt se ridică și începe să vorbească.
Minunea ne descoperă că Hristos este Stăpânul vieții și al morții. Cuvântul Său nu este doar învățătură, ci și putere dumnezeiască lucrătoare.
Există însă un amănunt deosebit de frumos în încheierea relatării:
„Și l-a dat mamei lui.” (Luca 7, 15).
Hristos nu săvârșește minunea pentru a impresiona mulțimile. El îl învie pe tânăr și îl redă mamei sale.
Aceeași mamă care, cu puțin timp înainte, își însoțea fiul spre mormânt îl primește acum viu.
Durerea ei întâlnește milostivirea lui Dumnezeu, iar milostivirea se descoperă prin puterea dumnezeiască a Mântuitorului.
Cei prezenți sunt cuprinși de frică sfântă și Îl slăvesc pe Dumnezeu, spunând:
„Prooroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.” (Luca 7, 16).
Această mărturisire a mulțimii exprimă ceea ce oamenii au înțeles din minunea săvârșită: Dumnezeu nu Și-a părăsit poporul, ci l-a cercetat prin lucrarea Sa.
La poarta cetății Nain, două mulțimi s-au întâlnit. Una mergea spre mormânt, cealaltă Îl însoțea pe Hristos.
O mamă își conducea fiul la îngropare. Nu ceruse nimic Mântuitorului, dar El i-a văzut durerea, S-a apropiat și i-a redat copilul viu.
Evanghelia nu ne spune ce cuvinte a rostit mama în acel moment. Ne spune însă ceea ce a făcut Hristos: „Și l-a dat mamei lui”.
Poate că tocmai în aceste câteva cuvinte descoperim cel mai bine frumusețea minunii. Cel care are putere asupra morții Se oprește în fața durerii unei mame.
La Nain, puterea dumnezeiască și iubirea milostivă nu se arată separat. Hristos îl învie pe tânăr pentru că I S-a făcut milă de mama lui.
La poarta cetății Nain, moartea întâlnește Viața. Și Viața biruiește.
Amin.
Referință patristică: Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Luca, Omilia 36. Traducere românească după ediția engleză a lui R. Payne Smith (Oxford, 1859).
Preot Ovidiu Hordoan
Locația bisericii
Torre de la Horadada