Orarul liturgic
- Ora 09:00 - Acatistul Sf. Cuv. Paisie de la Neamț
- Ora 10:00 - Sfânta Liturghie
Evanghelia Duminicii
25. Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
26. Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?
27. Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
28. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.
29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?
30. Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.
31. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.
32. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.
33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,
34. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
35. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.
36. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?
37. Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.
Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii
Pilda samarineanului milostiv — Luca 10, 25–37
„Nu cine este aproapele meu, ci al cui aproape sunt eu?”
Iubiți credincioși,
Există o întrebare pe care omul ar trebui sa o aibă în minte de când se știe: Ce trebuie să fac ca să dobândesc viața veșnică?
Este întrebarea pe care un învățător de Lege I-o adresează Mântuitorului. O întrebare mare, poate cea mai importantă dintre toate întrebările vieții noastre.
Dar, în dialogul cu Hristos, această întrebare ajunge să se transforme într-o alta: „Și cine este aproapele meu?”
Iar Mântuitorul nu-i răspunde printr-o definiție. Îi spune o pildă .
Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon. Pe drum a căzut între tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au rănit și l-au lăsat aproape mort.
Nu știm cine era omul acela ,nu-i cunoaștem numele, neamul, credința sau trecutul.
Și poate că tocmai aici începe frumusețea Evangheliei de astăzi.
Pentru Dumnezeu, omul nu trebuie să aibă un nume cunoscut ca să fie vrednic de iubire,este de ajuns că este om.
Pe lângă cel rănit trece mai întâi un preot. Îl vede și merge mai departe. Apoi trece un levit îl vede și el, dar își continuă drumul.
Evanghelia nu ne spune de ce au trecut mai departe. Poate se temeau, se grăbeau sau poate aveau motive pe care le socoteau întemeiate.
Dar ne spune ceva tulburător: amândoi l-au văzut.
Așadar, nu lipsa vederii era problema ,ci faptul că vederea nu s-a transformat în milă.
Și aici, iubiții mei, Evanghelia ne pune pe fiecare dintre noi înaintea unei oglinzi.
De câte ori nu am văzut și noi suferința celuilalt? Vedem omul singur, omul necăjit, omul care așteaptă un cuvânt, o vizită, un telefon. Îl vedem, dar trecem mai departe.
Nu întotdeauna din răutate.Uneori din oboseală. Alteori din graba vieții. Și câteodată pentru că ne-am obișnuit atât de mult cu suferința lumii, încât ea nu ne mai tulbură.
Dar oare nu aceasta este una dintre cele mai mari primejdii ale sufletului: să ajungem să vedem durerea și să nu ne mai doară?
Apoi coboară un samarinean ,un străin. Un om dintr-un neam între care ei și iudei existau vechi neînțelegeri.
Și tocmai acest străin face ceea ce ceilalți nu făcuseră.Se apropie.
Ce cuvânt simplu: se apropie!
Nu încearcă să afle cine este vinovat pentru nenorocirea celui căzut. Nu-l întreabă ce credință are, dacă merită ajutorul sau dacă îi va putea răsplăti vreodată binele.
Se apropie, îi leagă rănile, toarnă peste ele untdelemn și vin, îl ridică pe animalul său, îl duce la o casă de oaspeți și se îngrijește de el.
Samarineanul nu iubește omul în general, ca pe o idee frumoasă.
El iubește omul concret, omul rănit, omul pe care Dumnezeu i l-a așezat în cale.
Și poate că aici se află una dintre cele mai adânci învățături ale Evangheliei.
Noi vorbim adesea despre iubirea de oameni. Spunem că iubim lumea, că dorim binele tuturor, că ne doare suferința omenirii.
Dar omul pe care suntem chemați să-l iubim nu este întotdeauna undeva departe,uneori este chiar lângă noi.
Este soțul sau soția pe care nu mai avem răbdare să-i ascultăm. Este părintele îmbătrânit care repetă aceeași poveste. Este copilul care așteaptă puțină atenție. Este omul care ne-a dezamăgit. Este cel care ne-a greșit și pe care ne este atât de greu să-l mai privim cu bunătate.
Cât de ușor este să iubim omenirea și cât de greu, uneori, să iubim un singur om!
Și totuși, Hristos nu ne cere o iubire imaginară.Ne cere o iubire care se vede ,care se oprește din drum ,care își face timp pentru celălalt.
O iubire care nu întreabă mai întâi cât o va costa.
Dar mai observăm încă ceva.
Samarineanul nu îi vindecă toate rănile pe loc, face ceea ce poate, cu ceea ce are.
Untdelemn. Vin. Un animal de povară. Doi dinari. Puțin timp. Și o inimă milostivă.
Cât de important este lucrul acesta!
Pentru că uneori ne descurajăm gândindu-ne că nu putem face mare lucru pentru ceilalți.
Nu putem înlătura toate suferințele. Nu putem rezolva toate necazurile. Nu putem vindeca toate rănile.
Dar putem face ceva.Putem rămâne aproape ,putem asculta ,putem întinde o mână ,putem să nu lăsăm omul singur.
Nu întotdeauna putem lua durerea celuilalt, dar putem refuza să-l lăsăm singur cu ea.
Și uneori aceasta este cea mai curată formă a milosteniei.
Iubiți credincioși,
Sfinții Părinți au văzut în această parabolă și o imagine a întregii lucrări de mântuire a lui Dumnezeu.
Omul căzut între tâlhari este chipul omenirii rănite de păcat. Drumul de la Ierusalim spre Ierihon amintește de căderea omului din comuniunea cu Dumnezeu. Iar samariteanul milostiv Îl închipuie pe Însuși Hristos Domnul , Care Se apropie de omul căzut, îi îngrijește rănile și îl aduce la casa de oaspeți, înțeleasă în tâlcuirea patristică drept Biserica.
Ce minunată schimbare de perspectivă!
Noi ascultăm această Evanghelie și ne întrebăm dacă suntem asemenea samarineanului.
Dar înainte de a fi chemați să fim samarineni pentru alții, trebuie să recunoaștem că și noi suntem, într-un fel, omul căzut la marginea drumului.
Și noi purtăm răni.
Unele se văd. Altele sunt ascunse atât de adânc, încât nici cei mai apropiați nu le cunosc.
Răni lăsate de pierderi, de trădări, de singurătate, de păcatele noastre, de cuvinte pe care nu le-am uitat nici după mulți ani.
Și Hristos Se apropie de noi.
Nu ne întreabă mai întâi de ce am căzut, dacă suntem nevrednici de iubirea Lui ,nu trece mai departe.
Se oprește.
Dumnezeu nu vede numai rana pe care omul o poartă, ci și omul care poartă rana.
Și poate că tocmai aceasta trebuie să învățăm și noi de la El: să nu reducem niciodată un om la greșeala lui, la neputința lui sau la răul pe care ni l-a făcut.
A iubi nu înseamnă a socoti răul drept bine. Nu înseamnă nici a îngădui nedreptatea fără discernământ.
Înseamnă să nu uităm că, dincolo de toate căderile sale, omul rămâne o ființă pentru care Hristos Și-a dat viața.
La sfârșitul parabolei, Mântuitorul întoarce întrebarea învățătorului de Lege.
Acesta întrebase: „Cine este aproapele meu?”
Hristos îl întreabă acum , cine dintre cei trei s-a făcut aproapele celui căzut între tâlhari.
Vedeți schimbarea?
Nu mai este vorba despre a stabili cine merită să fie iubit.
Ci despre a deveni noi înșine oameni care iubesc.
Nu despre a găsi limitele iubirii, ci despre a le depăși.
Și răspunsul este limpede: aproapele a fost cel care a făcut milă.
Atunci Hristos rostește cuvintele cu care se încheie Evanghelia:
„Mergi și fă și tu asemenea.”
Nu spune doar: Înțelege.
Nu spune: Admiră-l pe samarinean.
Ci: „Mergi și fă și tu asemenea.”
Pentru că Evanghelia nu este numai un adevăr pe care trebuie să-l cunoaștem, ci o viață pe care suntem chemați să o trăim.
Și aș vrea să încheiem cu un gând.
În fiecare zi, pe drumul vieții noastre, Dumnezeu ne scoate înainte oameni.
Unii ne aduc bucurie. Alții ne cer răbdare. Unii ne iubesc, alții ne rănesc. Unii ne mulțumesc, alții poate nici nu observă binele pe care li-l facem.
Dar fiecare întâlnire poate deveni un prilej de a ne apropia de Hristos.
Pentru că nu știm întotdeauna cât bine poate face un gest mic.
Poate un om nu așteaptă de la noi să-i schimbăm viața sau poate așteaptă doar să nu trecem pe lângă el cu indiferență.
Și într-o zi, când ne vom înfățișa înaintea lui Dumnezeu, poate nu vom fi întrebați câți oameni ne-au fost aproape, ci câtor oameni le-am fost noi aproape,și să nu uităm: aceste cuvinte trebuie să ajungă mai întâi la inimile noastre.
Amin.
Pr.Ovidiu Hordoan
Locația bisericii
Torre de la Horadada