Parohia Ortodoxă Română Murcia
☦︎

duminică, 22 noiembrie 2026

Duminica a XXVI-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina)

◷
Data și ora 22 noiembrie 2026, 09:00
⌖
Locația MURCIA

Orarul liturgic

  • Ora 09:00 - Acatistul Domnului
  • Ora 10:00 - Sfânta Liturghie

Evanghelia Duminicii

Ev. Luca XII,16-21

16. Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina.
17. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?
18. Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele;
19. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.
20. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?
21. Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

Omul care și-a uitat sufletul

 

Predică la Duminica a XXVI-a după Rusalii — 22 noiembrie 2026
Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina  Luca 12, 16–21

Iubiți credincioși,

Evanghelia de astăzi ne vorbește despre un om căruia nu-i lipsea nimic din cele materiale, dar care, fără să-și dea seama, pierduse din vedere tocmai ceea ce avea mai de preț: propriul suflet.

Era bogat, pământul îi rodise din belșug, iar viitorul părea să-i fie asigurat. Nu era însă pregătit pentru o întrebare pe care, mai devreme sau mai târziu, fiecare om trebuie să și-o pună: Ce folos au toate acestea dacă uit de sufletul meu?

Și astfel, parabola bogatului devine nu doar o învățătură despre bogăție, ci o oglindă în care fiecare dintre noi este chemat să-și privească propria viață.

1. Un om care avea de toate, dar era singur

Pământul bogatului rodise din belșug. În fața unei recolte atât de mari, omul începe să-și facă planuri. Hambarele nu mai erau încăpătoare, așa că hotărăște să le dărâme și să construiască altele mai mari. Până aici, nimic neobișnuit: orice gospodar chibzuit ar fi căutat o soluție pentru păstrarea recoltei.

Dar Evanghelia ne descoperă un amănunt esențial: omul acesta vorbește numai cu sine. Se întreabă ce va face, unde își va aduna roadele și cum își va organiza viitorul.

Să ascultăm cum vorbește: „roadele mele”, „hambarele mele”, „grâul meu și bunătățile mele” (Luca 12, 17–18). În câteva rânduri, cuvântul „meu” revine ca un ecou. Totul îi aparține, totul vine de la el și totul se întoarce la el.

În toate socotelile lui nu apare Dumnezeu; omul crede că tot ce are este numai rodul muncii sale. Nu apare nici aproapele. Nu apare nici măcar gândul că belșugul primit ar putea deveni o binecuvântare și pentru alții. Totul începe și se termină cu propria persoană.

Este o singurătate pe care bogatul nici măcar nu o conștientizează. Are hambare, are recolte, are planuri, dar nu are comuniune.

Și aici întâlnim una dintre marile primejdii ale vieții omenești: putem ajunge să avem tot mai multe lucruri și, în același timp, tot mai puțin loc în inimă pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Hambarele bogatului deveneau tot mai mari, dar lumea sufletului său devenea tot mai mică.

Nu bogăția îl despărțea în mod inevitabil de Dumnezeu, ci felul în care alesese să se raporteze la ea. Bunurile materiale nu sunt rele în sine. Ele pot fi rodul muncii cinstite și al binecuvântării dumnezeiești. Pot susține o familie, pot ajuta un om aflat în nevoie, pot deveni mijloace ale milosteniei.

Primejdia apare atunci când lucrurile pe care le avem ajung să ne stăpânească și când uităm că viața este mai mult decât ceea ce posedăm.

2. Omul care vorbea sufletului său ca unui străin

Ajungem acum la cuvintele cele mai tulburătoare ale parabolei. Bogatul își spune:

„Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” (Luca 12, 19).

Să observăm ceva deosebit. Bogatul nu uitase că are suflet. El uitase de ce are nevoie sufletul. Îi vorbește sufletului său, dar îi promite numai lucruri care țin de viața trupului: hrană, băutură, odihnă și desfătare.

Este ca și cum ar încerca să potolească setea unui om oferindu-i aur sau să vindece o rană sufletească printr-o avere mai mare. Sufletul nu poate fi hrănit numai cu ceea ce hrănește trupul. Trupul are nevoie de pâine, dar sufletul are nevoie de adevăr, de iubire, de iertare, de rugăciune și de comuniune cu Dumnezeu.

Omul poate avea o masă îmbelșugată și totuși să nu aibă pace. Poate locui într-o casă frumoasă și să simtă un gol lăuntric. Poate avea toate condițiile pentru o viață confortabilă și totuși să nu găsească bucuria.

De ce? Pentru că omul nu este numai trup și nici numai o ființă preocupată de supraviețuire. El este creat după chipul lui Dumnezeu și poartă în sine chemarea către veșnicie. De aceea, niciun lucru trecător nu poate împlini în întregime dorul său după ceea ce este veșnic.

Bogatul confundase bunăstarea cu fericirea și siguranța materială cu liniștea sufletească. Nu înțelegea că poți avea multe și să fii sărac sufletește, după cum poți avea puține și să fii bogat în credință, iubire și nădejde.

Aceasta este, poate, cea mai adâncă rătăcire a sa: își cunoștea averea, dar nu își cunoștea sufletul.

3. Mulți ani în planurile omului, o noapte în planul lui Dumnezeu

În continuarea parabolei apare un contrast care schimbă dintr-odată întreaga perspectivă. Bogatul își spune că are bunătăți strânse pentru mulți ani. Dumnezeu îi răspunde:

„Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20).

Omul vorbește despre mulți ani. Dumnezeu îi descoperă adevărul despre această noapte. Bogatul își construise viitorul ca și cum timpul i-ar fi aparținut. Dar timpul nu este proprietatea noastră. Este darul pe care îl primim de la Dumnezeu și pe care suntem chemați să îl folosim cu înțelepciune.

Nu este greșit să ne facem planuri. Nu este greșit să economisim, să ne îngrijim de familie, să pregătim ziua de mâine sau să ne gândim la bătrânețe. Toate acestea pot fi expresii ale responsabilității. Greșeala începe atunci când ajungem să credem că, prin ceea ce am adunat, putem deveni stăpâni asupra propriei vieți. Bogatul avea rezerve pentru mulți ani, dar nu avea garanția niciunei zile.

Și totuși, cuvintele lui Dumnezeu nu trebuie privite numai ca o amenințare a morții. Ele sunt și o chemare la trezire. Ne amintesc că viața este prea prețioasă pentru a fi amânată mereu.

De câte ori nu spunem: când voi avea mai mult timp, mă voi ruga; când îmi voi rezolva problemele, mă voi apropia de Biserică; când voi fi mai liniștit, mă voi ocupa și de suflet? Dar timpul trece, grijile se schimbă, iar noi riscăm să amânăm tocmai ceea ce dă sens vieții.

Bogatul nu a greșit pentru că și-a pregătit hambarele pentru viitor, ci pentru că și-a pregătit viitorul fără Dumnezeu.

4. Ce înseamnă să fim bogați în Dumnezeu?

Mântuitorul încheie parabola printr-un cuvânt care ne arată adevărata ei învățătură: așa se întâmplă cu omul care adună comori pentru sine și nu se îmbogățește în Dumnezeu.

Ce înseamnă, așadar, să ne îmbogățim în Dumnezeu?

Înseamnă, mai întâi, să recunoaștem că viața și toate darurile ei nu sunt numai rezultatul puterilor noastre. Muncim, ne străduim, ne folosim priceperea, dar nu trebuie să uităm recunoștința.

Înseamnă apoi să nu transformăm ceea ce avem într-un zid care ne desparte de ceilalți. O casă poate deveni loc al iubirii și al ospitalității. O masă poate fi împărțită cu cel flămând. Un câștig poate alina o suferință. Timpul nostru poate deveni un dar pentru cineva singur.

Și, mai presus de toate, înseamnă să înțelegem că adevărata bogăție a omului este comuniunea sa cu Dumnezeu. Nu suntem bogați înaintea lui Dumnezeu numai prin ceea ce oferim din bunurile noastre, ci și prin felul în care iubim, iertăm, ne rugăm și trăim.

Un om care știe să ierte este mai bogat decât unul care păstrează în inimă toate nedreptățile suferite. Un om care știe să mulțumească este mai bogat decât unul care, având multe, este mereu nemulțumit. Un om care își păstrează credința și nădejdea în încercări poartă în suflet o comoară pe care nici timpul, nici împrejurările vieții nu i-o pot lua cu ușurință.

5. Să facem loc lui Dumnezeu în viața noastră

Iubiți credincioși,

Ne aflăm în Postul Nașterii Domnului. Evanghelia de astăzi ne ajută să înțelegem că postul nu este numai o schimbare a alimentației, ci și o schimbare a felului în care ne raportăm la viață.

Prin post învățăm să nu mai fim stăpâniți de toate dorințele noastre. Învățăm că putem renunța la ceva pentru a câștiga ceva mai important. Renunțăm la anumite bucate, dar suntem chemați să renunțăm și la egoism, la mândrie, la judecarea aproapelui și la nepăsare. Ne înfrânăm trupul, dar căutăm în același timp să hrănim sufletul prin rugăciune, prin participarea la Sfânta Liturghie, prin pocăință și prin faptele iubirii.

În această perioadă ne pregătim casele pentru sărbătoarea Crăciunului. Ne gândim la cele necesare, la masa de sărbătoare, la darurile pentru cei dragi. Sunt lucruri frumoase, care își au locul lor în viața noastră. Dar să nu uităm să pregătim și sufletul. Să nu repetăm greșeala bogatului care a găsit loc pentru toate roadele sale, dar nu a găsit loc pentru Dumnezeu.

În Betleem, Fiul lui Dumnezeu vine în lume în smerenie, arătându-ne că adevărata măreție nu stă în bogățiile pe care le adunăm, ci în iubirea pe care o dăruim. Iar Cel care Se naște în ieslea Betleemului dorește să Se nască duhovnicește și în inimile noastre.

Iubiții mei,

Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina nu este o condamnare a bunăstării, ci o chemare la înțelepciune. Ea nu ne cere să neglijăm viața pământească, ci să nu uităm că viața pământească nu este totul. Nu ne cere să renunțăm la grija pentru trup, ci să nu lăsăm sufletul fără hrană. Nu ne oprește să ne pregătim viitorul, ci ne îndeamnă să nu îl pregătim fără Dumnezeu.

Să ne întrebăm, așadar, fiecare dintre noi:

Cât timp dăruim lucrurilor care trec și cât timp celor care rămân?
Cât ne îngrijim de bunăstarea casei și cât de pacea celor care locuiesc în ea?
Cât ne preocupă ceea ce vom lăsa în urmă și cât ne preocupă ceea ce vom duce înaintea lui Dumnezeu?

Pentru că, într-o zi, fiecare dintre noi va lăsa în urmă tot ceea ce a adunat. Dar iubirea pe care am dăruit-o, binele pe care l-am făcut și comuniunea pe care am cultivat-o cu Dumnezeu nu sunt zadarnice.

Să folosim, așadar, timpul pe care îl avem nu numai pentru a aduna cele necesare vieții, ci și pentru a dobândi ceea ce dă vieții adevăratul ei sens.

Să nu ajungem să avem de toate, dar să ne lipsească tocmai Dumnezeu.

Amin.

Pr.Ovidiu Hordoan

Locația bisericii

MURCIA