Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii – Pescuirea minunată

Iubiți credincioși,

Evanghelia acestei duminici ne vorbește despre o noapte în care pescarii au muncit mult și nu au prins nimic. Simon Petru și ceilalți ucenici își făcuseră meseria cu pricepere. Cunoșteau lacul, cunoșteau vremea, știau să arunce mrejele. Și totuși, după o noapte întreagă de osteneală, corăbiile lor erau goale.

Este o imagine pe care fiecare dintre noi o poate înțelege. Sunt momente în viață când muncim, ne străduim, încercăm, ne rugăm și totuși avem impresia că mrejele noastre sunt goale. Facem ceea ce știm, folosim puterile pe care le avem, dar rezultatul întârzie să apară. Și tocmai atunci vine Hristos.

Domnul îi spune lui Petru: „Mână la adânc și lăsați mrejele voastre spre pescuire.” Petru putea să-I răspundă: „Doamne, noi știm meseria aceasta. Am încercat toată noaptea. Nu este nimic acolo.” Dar nu o face. Spune un cuvânt extraordinar: „După cuvântul Tău, voi arunca mrejele.”

Aici începe minunea. Nu atunci când omul își epuizează toate posibilitățile, ci atunci când, după ce și-a făcut partea lui, învață să se încredințeze lui Dumnezeu. Petru nu spune: „Pentru că înțeleg, voi arunca mrejele.” Spune: „Pentru că Tu ai spus, voi face.”

Aceasta este credința. Credința nu înseamnă că înțelegem totul. Credința înseamnă că, uneori, mergem înainte chiar și atunci când nu vedem încă rezultatul, pentru că avem încredere în Cel care ne cheamă.

Și mrejele se umplu. Atât de mult pește încât mrejele încep să se rupă și este nevoie de cealaltă corabie. Observăm aici ceva foarte important: minunea nu rămâne doar pentru Petru. Ceea ce Dumnezeu dăruiește unuia devine binecuvântare și pentru ceilalți. Petru îi cheamă pe ceilalți să vină în ajutor.

Și aceasta este și imaginea Bisericii. În Biserică nu suntem singuri. Când unul obosește, celălalt îl sprijină. Când unul trece printr-o încercare, ceilalți se roagă pentru el. Când unul are nevoie de ajutor, comunitatea devine aproape. Pentru că Biserica nu este doar locul în care venim să asistăm la o slujbă. Biserica este corabia în care Hristos este prezent și în care învățăm să lucrăm împreună.

Dar există și un alt moment important în Evanghelie. Când Petru vede minunea, nu spune: „Ce priceput sunt!” Dimpotrivă, cade la picioarele lui Iisus și spune: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.”

Adevărata întâlnire cu Dumnezeu nu ne face mândri. Ne face smeriți. Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât își vede mai limpede propriile slăbiciuni. Nu pentru a deznădăjdui, ci pentru a înțelege că are nevoie de Dumnezeu.

Iar Hristos nu îi spune lui Petru: „Ai dreptate, ești nevrednic.” Îi spune: „Nu te teme.” Ce cuvânt minunat! Dumnezeu vede păcatul nostru, vede slăbiciunea noastră, vede toate mrejele goale ale vieții noastre și totuși ne spune: „Nu te teme.” Pentru că Dumnezeu nu ne cheamă după ce devenim perfecți. Ne cheamă așa cum suntem și începe să ne transforme.

Apoi Hristos îi spune lui Petru: „De acum înainte vei fi pescar de oameni.” Petru nu mai este chemat doar să umple mrejele cu pește. Este chemat să ajute oamenii să-L găsească pe Dumnezeu.

Aceasta este și chemarea Bisericii. Să nu țină oamenii departe de Hristos, ci să-i apropie de El. Să nu fie un loc al judecării, ci un loc al vindecării. Să nu fie doar o clădire în care intrăm, ci o comunitate în care omul descoperă că nu este singur.

Și poate că aceasta este întrebarea pe care Evanghelia de astăzi ne-o pune fiecăruia dintre noi: Unde sunt mrejele mele? În familie? În munca mea? În rugăciunea mea? În relația mea cu Dumnezeu?

Poate că unele dintre mrejele noastre sunt pline. Poate că altele sunt goale. Poate că avem o viață în care multe lucruri ne-au reușit, dar sufletul a rămas flămând. Poate că avem multe lucruri materiale, dar puțină pace. Poate că muncim mult pentru casa noastră, pentru familie, pentru viitor, dar uităm uneori să lucrăm și pentru suflet.

Hristos ne spune și nouă astăzi: „Mână la adânc.” Nu rămâne la suprafață. Intră mai adânc în credință. Intră mai adânc în rugăciune. Intră mai adânc în iertare. Intră mai adânc în iubire.

Și atunci când nu vezi încă roadele, nu abandona. Spune împreună cu Petru: „Doamne, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.” Poate că minunea nu va veni exact când vrem noi. Poate că Dumnezeu nu va umple mrejele noastre în felul în care ne imaginăm. Dar dacă Hristos este în corabie, nu suntem singuri. Și aceasta este cea mai mare minune.

Să avem curajul să-I facem loc lui Hristos în corabia vieții noastre. Să-L lăsăm să ne conducă spre adânc. Să-I ascultăm cuvântul. Și, atunci când mrejele sunt goale, să nu încetăm să le aruncăm.

Pentru că o mreajă aruncată după cuvântul lui Hristos nu este niciodată o mreajă aruncată în zadar.

Amin.

Pr. Ovidiu Hordoan