Detalii eveniment

header image

Duminică 26 Februarie -Duminica Lăsatului sec de brânză (a Izgonirii lui Adam din Rai)


Când
26 Febrero, 2017
09:00 - 12:00
Unde
TORRE DE LA HORADADA

Imagen relacionada

Prima regulă a soldatului care se află pe câmpul de luptă, este să nu se predea duşmanului. Comandantul dă comanda dinainte, ca fiecare soldat să se ferească de capcana inamicului, pentru a nu fi înşelat şi prins. Soldatul cel singuratic, flămând, înfrigurat şi dezbrăcat,  va fi mai ispitit să se predea duşmanului. Potrivnicul înşelător se va folosi de strâmtorările sale prin toate căile cu putinţă. Vrăjmaşul poate fi flămând, dar va arunca soldatului o bucată de pâine, pentru a-i arăta acestuia îndestularea sa. Vrăjmaşul poate fi înfrigurat, zdrenţuit şi dezbrăcat, dar va arunca soldatului o hăinuţă, ca şi cum el ar fi îndestulat şi bine îmbrăcat. El va trimite soldatului ziceri, în care se laudă că este în întregime sigur de biruinţa sa, şi îl va minţi pe sărmanul soldat, ca şi cum ar avea regimente de prieteni de-ai soldatului la stânga şi la dreapta lui, care s-au predat, ori generalul aceluia fusese ucis în chip dovedit, ori împăratul aceluia ceruse încheierea armistiţiului! El va făgădui soldatului întoarcerea grabnică la vatră şi o slujbă bună şi bani şi tot ceea ce omul poate doar să viseze, atunci când se află în mare strâmtorare. Generalul arată toate aceste curse şi capcane ale vrăjmaşului, încă dinainte, şi atenţionează soldaţii să nu aibă încredere în ei cu nici un preţ, ci să se păzească pe ei, să nu se predea, ci să-şi păstreze steagul cu credinţă, chiar cu preţul vieţii.

Pentru soldaţii lui Hristos este o regulă de însemnătate întreagă, ca să nu se dea pe ei vrăjmaşului, în lupta cu duhul cel rău, al acestei lumi. Şi Hristos, ca Împărat şi Căpetenie a noastră în această luptă, ne arată aceasta şi ne atenţionează despre aceasta. “Iată, v-am spus de mai înainte.” (Matei 24:25; cf. Ioan 14:29), spune El ucenicilor Săi. Primejdia este mare şi vrăjmaşul oamenilor este mai cumplit şi mai înşelător decât oricare alt vrăjmaş pe care vi-l puteţi închipui. Domnul a grăit despre aceasta şi în alt loc: “iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu.” (Luca 22:31). Satan cercetează oamenii fără încetare, chiar din ziua în care l-a înşelat pe omul cel dintâi – din ziua în care a pus stăpânire pe libertatea oamenilor, şi i-a îndepărtat de Dumnezeu, punându-i în slujba lui. El îl atrage la sine pe soldatul lui Hristos, prin oricare înşelare cu putinţă, ademenindu-l cu făgăduieli mincinoase şi arătându-i o bogăţie care nu există. Nimeni nu este mai flămând decât el, dar el le arată pâine celor flămânzi, chemându-i să se predea. Nimeni nu este mai dezbrăcat decât el, dar el îi atrage pe oameni spre culorile îmbrăcăminţii sale mincinoase şi închipuite. Nimeni nu este mai sărac decât el, dar el, ca un vrăjitor de bâlci, freacă două monede una de cealaltă şi arată privitorilor că el pare să aibă milioane. Nimeni nu a căzut mai jos decât el, dar el nu se opreşte niciodată din spusul minciunilor, ca să pară că este biruitor şi că soldaţii lui Hristos sunt învinşi, ca şi cum Hristos a fugit de pe câmpul de luptă şi se ascunde. “El este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44), şi toată puterea lui şi toate averile lui nu există cu adevărat. Lămurindu-i pe următorii Lui, de toate înşelările şi de armele diavolului, Domnul Iisus le-a arătat, prin cuvânt şi prin faptă, cum să reziste şi cu care arme să lupte.

Însuşi Hristos este cea mai însemnată armă a noastră, a celor care Îi urmăm Lui: venirea Lui printre noi şi puterea Lui din noi, sunt armele noastre cele mai tari. Ultimele Sale cuvinte pe care ni le arată Evanghelia sunt: “Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). Şi El s-a arătat cu adevărat de-a lungul veacurilor,  în milioanele de luptători neînfricaţi – apostoli, mucenici, mărturisitori, Părinţi purtători-de-Dumnezeu, fecioare evlavioase şi sfinţi bărbaţi şi femei; şi toate astea nu s-au arătat numai în vremurile trecute, ci în chip lămurit şi sigur şi în zilele noastre, pentru toţi cei care nu s-au supus duhului celui rău. El nu numai că Se arată astăzi, dar Se va arăta şi la sfârşitul veacurilor, pentru că El a proorocit că la sfârşitul veacurilor se vor arăta martori însemnaţi (Apocalipsa 11:3). Mai este şi puterea, care se vede limpede şi neîndoios, a Trupului şi Sângelui Său, Patima Lui, Cuvintele Lui, Crucea Sa mult iubită şi dătătoare-de-viaţă, Învierea Sa şi slava Sa fără de moarte. Voi, cei care sunteţi lămuriţi de puterea cea de nebiruit a lui Hristos, care curge neîncetat (precum curentul electric) prin credincioşii Săi, arătaţi aceasta şi altora! Şi voi, cei care nu sunteţi lămuriţi, dar doriţi să vă lămuriţi, faceţi tot ceea ce vă cere Evanghelia şi vă veţi lămuri. Lăsaţi-i pe cei care se îndoiesc cu răutate, să rămână în îndoiala lor. Ei nu-L  lovesc pe Dumnezeu, ci pe ei înşişi; ei nu pun la îndoială pierzarea Lui Dumnezeu, ci chiar a lor. Va veni îndată vremea când nu se vor mai putea îndoi, dar credinţa nu li se va da lor.

Dar, pe lângă existenţa şi puterea lui Hristos, care sunt armele noastre de cel mai mare preţ, în lupta împotriva duhului rău, Domnul Iisus ne-a mai dăruit şi alte feluri de arme, pe care să le folosim, cu ajutorul Lui. Aceste arme sunt: pocăinţa neschimbată, milostenia necurmată, rugăciunea neîncetată, bucuria veşnică întru Domnul Iisus şi frica de Judecată şi de moarte a sufletelor noastre, apoi, primind cu răbdare suferinţa pentru Hristos, cu credinţă şi nădejde, şi iertând ocările, apoi privind această lume ca şi cum nici nu s-ar afla, luând parte la Sfintele Sale Taine, la privegheri şi la postiri. Pomenim postirea la sfârşit, nu pentru că postirea este arma cea mai neînsemnată – Doamne, să nu îngădui aceasta! – ci pentru că Evanghelia de astăzi vorbeşte despre postire şi scopul  nostru este să vorbim despre această Evanghelie.

“Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, iarta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.” Acesta este începutul Evangheliei de astăzi. De ce începe astfel? Puteţi spune: ce legătură are aceasta cu postirea? Se leagă foarte strâns, tot aşa cum este o legătură foarte strânsă între postire şi sfârşitul acestei Evanghelii, unde nu se vorbeşte despre postire, ci despre adunarea bogăţiilor, dar nu a celor de pe pământ, ci a celor din ceruri, unde molia şi rugina nu le strică şi unde furii nu le fură. Căci atunci când postirea este înţeleasă cu înţeles adevărat, creştin, şi nu în chipul legii, în chipul fariseilor, atunci iertarea ocărilor şi înfrânarea de la lăcomie înseamnă post şi acesta este postul cel mai însemnat, ori, dacă vreţi, cel mai bogat rod al postirii. Pentru că, într-adevăr, are puţină însemnătate înfrânarea de la mâncare, dacă nu există înfrânare de la întoarcerea ocării pentru ocara primită şi de la înşelarea cu bogăţiile cele pământeşti.

Domnul nu ne porunceşte cu tăria puterii Sale: iertaţi oaemnilor păcatele lor! El ne lasă alegerea noastră liberă, ca să iertăm sau nu. El nu va călca peste libertatea noastră, ca să ne forţeze să facem ceva, căci în împrejurarea aceea, fapta noastră nu ar mai fi a noastră, ci a Lui, şi nu ar mai avea aceeaşi însemnătate ca atunci când am fi făcut-o în chip liber şi cu voia noastră. Este adevărat că El nu ne porunceşte cu tăria puterii Lui, dar El ne arată ce ni se va întâmpla dacă nu facem voia Lui: “Nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.” Şi cine ne va ierta nouă păcatele noastre, dacă nu Dumnezeu? Nimeni, fie în cer sau pe pământ; absolut nimeni. Oamenii nu ne vor ierta, pentru că noi nu îi iertăm pe ei, şi Dumnezeu nu ne va ierta pe noi, pentru că oamenii nu ne iartă pe noi. Atunci, unde ne aflăm şi unde ne vom afla noi? Ne vom sfârşi  zilele sub un munte  de păcate şi, în viaţa viitoare, povara greutăţii acelui munte va spori şi mai mult în toată veşnicia. De aceea, să ne obişnuim să nu întoarcem ocara la ocară, răul pentru rău, ori răzbunând păcatul prin păcat. Când vezi un om beat tolănit în noroi, te vei tolăni în noroi lângă el? Sau vei încerca să îl ridici şi să-l scoţi afară din noroi? Fiecare păcat este noroi şi fiecare patimă este beţie. Dacă fratele tău şi-a rostogolit sufletul în noroiul păcatului, de ce să-ţi arunci sufletul tău să zacă în acelaşi noroi? Aşadar, înfrânează-te de la ceea ce face fratele tău şi grăbeşte-te să-l ridici şi să-l curăţi, pentru ca tatăl tău din ceruri să te ridice pe tine şi să te curăţe de toate păcatele tale şi să te aşeze între îngerii Săi la Înfricoşătoarea Judecată.

“Când postiţi”, spune Domnul, “nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: Şă-au luat plata lor.” Făţarnicii sunt cei care postesc, dar nu pentru Dumnezeu, nici pentru sufletele lor, ci din pricina oamenilor, ca oamenii să-i vadă postind şi să-i laude pentru aceasta. Dar, întrucât nu toţi oamenii îi pot vedea în fiecare zi, ce mănâncă şi ce beau, atunci ei se străduiesc să-şi facă feţele lor ca să arate că postesc, ca ceilalţi să poată citi aceasta pe feţele lor. Îşi smolesc feţele, făcându-le să arate palide şi triste, slăbănoage şi adâncite. Ei nu-şi ung feţele lor cu uleiuri înmiresmate şi nu-şi spală feţele lor. Şi oamenii se uită la ei şi se minunează şi îi laudă. Oamenii îi răsplătesc minunându-se; oamenii le dau lor răsplata postirii lor, lăudându-i. Ce mai pot aştepta ei de la Dumnezeu? Ei nu au postit pentru Dumnezeu, ci pentru oameni. Ce fel de plată să mai caute ei pentru sufletele lor? Ei nu au postit pentru sufletele lor. Ei au postit pentru oameni şi oamenii i-au lăudat pentru aceasta. Cu adevărat că ei şi-au primit plata lor. Şi Dumnezeu nu le mai datorează nimic, nici nu le va da nimic pentru postirea lor în viaţa ce va să vină.

“Tu însă, când posteşti”, spune Domnul, “unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” Aceasta este cea mai bună alcătuire ce o primim pentru postire. Iar înţelesul de suprafaţă este desluşit. Când posteşti, fă aceasta pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului tău, nu pentru oameni. Nu este câtuşi de puţin important ca oamenii să vadă şi să ştie că tu posteşti – cu adevărat, este mai bine pentru tine ca ei să nu vadă şi să nu ştie. Pentru aceasta tu nu aştepţi de la oameni nici o răsplată. Şi ce-ţi pot da ei, care, ca şi tine, se bizuie pe Dumnezeu pentru toate lucrurile? Este important ca Dumnezeu să vadă şi să ştie. Şi Dumnezeu va vedea oricum; nu poţi să ascunzi nimic de Dumnezeu. Aşadar, nu arăta postirea ta prin nici un semn văzut; El  citeşte aceasta în lăuntru, chiar în inima ta. Aşa cum ţi-ai uns capul înainte de a posti, fă aceasta şi când posteşti; şi aşa cum ţi-ai spălat faţa ta înainte de a posti, fă aceasta şi când posteşti. Fie că faci aceasta sau te înfrânezi de la aceasta – nici una dintre aceste alegeri pe care le faci, nu-ţi va spori meritul tău; dacă faci aceasta sau te înfrânezi de la aceasta nici nu te va mântui, nici nu te va duce la pierzare.

Dar aceste cuvinte ale lui Hristos: “unge capul tău şi faţa ta o spală” rostite atât de hotărât, au înţelesul lor lăuntric profund. Deoarece, dacă Domnul S-ar fi gândit numai la capul cel trupesc şi la faţa cea trupească, cu siguranţă că El nu ne-ar fi poruncit să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa atunci când posim. El ar fi spus că este un lucru de mică importanţă şi lipsit de sens, unde se amestecă roadele postirii, să-ţi ungi sau să nu-ţi ungi capul, să-ţi speli sau să nu-ţi speli faţa. Este limpede faptul că, în adâncul acestor cuvinte se ascunde un înţeles tainic. De altfel, cel care înţelege această poruncă a lui Hristos sub înfăţişarea ei de suprafaţă şi începe, mai ales atunci când posteşte, să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa, va cădea în chipul celălalt al făţărniciei. El va pune iarăţi în privelişte, înaintea oamenilor postirea sa, însă într-un chip diferit. Dar Domnul tocmai aceasta a căutat să ne înveţe în chip lămurit, ca să nu facem. Atunci, nu mai există nici o îndoială că această poruncă şi are înţelesul său lăuntric. Care este acela? Este asemenea celui pe care l–a dat Apostolul Pavel tăierii împrejur, întregind tăierea împrejur a inimii ca mijloc mântuitor, şi socontind că înfăţişarea de la suprafaţă a tăierii împrejur ca nefiind mai importantă ca nesăvârşirea acestei tăieri (Galateni 6:15; Romani 2:29). Atunci, “unge capul tău” înseamnă: unge mintea ta cu Duhul Sfânt. Fiindcă “capul” semnifică “mintea” şi întregul suflet, şi uleiul înmiresmat cu care se unge capul semnifică Duhul Sfânt. Şi aceasta înseamnă: posteşte de toate gândurile cele rele şi înfrânează-te de la toate cuvintele neruşinate şi fără de folos. Dimpotrivă: umple-ţi mintea cu gândurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale curăţiei, ale credinţei şi dragostei şi cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul Sfânt. Fă la fel şi cu limba ta – pentru că vorbirea şi mintea una sunt – fie că te înfrânezi în întregime de la vorbire, ori, dacă vorbeşti, spune numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletului. Fă la fel şi cu inima ta: posteşte de toată ura şi de tot răul, zavistia şi mândria, hula împotriva lui Dumnezeu şi a omului, de orice păcat şi poftire păcătoasă, patimă şi dorinţă – înfrânează-te de la toate astea şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să semene în inima ta fiecare fel de plantă sfântă şi bine-plăcută lui Dumnezeu, floare cerească. Fă la fel cu voia sufletului tău: posteşte de la fiecare scop păcătos şi de la fapta păcătoasă, înfrânează-te de la tot răul şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să ungă sufleul tău învârtoşat, cu uleiul înmiresmat al lui, să-i vindece rănile şi să-l întoarcă înspre Dumnezeu, să-l îndemne către lucrările cele bune şi să-l umple cu setea pentru fiecare bună lucrare care se află în Dumnezeu.

Acesta este înţelesul cuvintelor: “unge capul tău”. Altfel spus: înfrânează şi stăpâneşte omul tău lăuntric, care este de cea mai mare însemnătate, opreşte-l de la fiecare rău şi îndeamnă-l către tot ceea ce este bun.

Ce înţeles au cuvintele: “şi spală faţa ta”? faţa semnifică omul pe dinafară, omul trupesc, simţitor – trupul omului. Sufletul se arată lumii acesteia, prin mijlocirea trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este faţa omului, dar pentru lume, sufletul este trupul omului. Prin simţirile şi mădularele trupului arătăm lumii ce gândim, ce simţim şi ce vrem. Limba transmite gândurile minţii, ochii arată simţămintele inimii şi picioarele duc la bun sfârşit scopul sufletului.

“Spală faţa ta” înseamnă: curăţeşte-ţi trupul tău de săvârşirea oricărui păcat, oricărei necurăţii şi oricărui rău. Înfrânează-ţi simţurile de la tot ceea ce este de prisos şi primejdios; păzeşte-ţi ochii ca să nu zăbovească prin amestecările acestei lumi; păzeşte-ţi urechile de la toate cele care nu slujesc mântuirii sufletului; păzeşte-ţi nasul, pentru ca sufletul tău să nu inspire mirosul acestei lumi, care degrabă se schimbă în duhoare; înfrânează-ţi limba şi stomacul de poftirea de multă mâncare şi băutură; înfrânează-ţi întregul tău trup, ca să nu se facă peste măsură de delicat, şi să nu-ţi ceară mai mult decât îi are nevoie pentru vieţuire. Pe lângă toate acestea, înfrânează-ţi mâinile, ca să nu bată şi să nu chinuiască oamenii şi animalele; înfrânează-ţi picioarele ca să nu te ducă în păcat, să nu te ducă la petreceri prosteşti, la distracţii fără de  Dumnezeu, la lupte şi furturi. Şi, împotriva tutturor acestora, fă din trupul tău o adevărată biserică pentru sufletul tău; nu fă din el o cârciumă de la marginea drumului, unde se adună tâlharii ca să-şi împartă prada şi să-şi facă planuri pentru noi atacuri, ci biserică a Dumnezeului Celui viu.

Acesta este înţelesul cuvintelor: “şi spală faţa ta”. Aceasta este postirea care duce la mântuire. Acesta este postul pe care îl propovăduieşte Hristos, post fără făţărnicie, post care scoate duhurile cele rele, şi aduce omului biruinţă slăvită şi roade bogate, atât în această viaţă, cât şi în cea următoare.

Este important să observăm aici, că Hristos vorbeşte mai întâi despre cap şi apoi despre faţă – mai întâi despre suflet şi apoi despre trup. Făţarnicii posteau numai în trup şi arătau oamenilor postirea lor prin mijloace trupeşti. În contrast cu aceasta, Hristos aşează postirea lăuntrică pe primul loc şi apoi postirea din afară, trupească, nu pentru a socoti postirea trupească mai neînsemnată – căci El Însuşi obişnuieşte să postească trupeşte – dar să începem cu începutul: mai întâi se curăţeşte izvorul şi apoi râul; mai întâi se curăţeşte sufletul şi apoi oglinda sufletului. Omul trebuie mai întâi să se străduiască să facă postirea în minte, inimă şi în voia lui, şi apoi să întregească postul cu bunăvoire şi bucurie în trupul său, aşa cum pictorul face mai întâi priveliştea în sufletul său şi apoi degrabă şi cu veselie, zugrăveşte priveliştea cu mâna. Aşadar, postirea trupească trebuie să fie cu veselie şi nu cu tristeţe. De aceea Domnul foloseşte cuvintele “unge” şi “spală”; pentru că, aşa cum acestea aduc bună plăcere şi bucurie omului celui trupesc, tot aşa postirea – atât a sufletului, cât şi a trupului – trebuie să aducă veselie şi bucurie sufletului omului. Căci postirea este o armă, o armă foarte puternică împotriva duhului rău. Soldatul care se află pe câmpul de luptă, este aruncat la pământ atunci când îşi pierde armele, fiindcă omul neînarmat este silit ori să fugă, ori să se predea. Şi atunci când i se dau arme, el se bucură din nou, pentru că atunci îşi poate păstra locul şi poate rezista duşmanului. Cum ar putea creştinul să nu se bucure, atunci când el se înarmează cu postirea împotriva vrăjmaşilor celor mai înfricoşători ai sufletului său? Cum ar putea inima lui să nu se bucure din nou şi cum s-ar putea ca faţa sa să nu-i fie strălucitoare, atunci când el vede în mâinile sale o armă de care vrăjmaşul fuge cu mare tulburare?

Lăcomia îl face pe om posomorât şi temător, dar postirea îl face vesel şi curajos. Şi cum lăcomia se lăţeşte tot mai tare şi mai tare, tot aşa şi postirea îndeamnă la răbdare tot mai mare. Împăratul David obişnuia să postească vreme atât de îndelungată, încât el singur spunea: “genunchii mei au slăbit de post” (Psalm 108:23). Când omul îşi dă seama de harul care vine prin postire, dorirea lui creşte ca să postească tot mai mult.şi harurile care vin prin postire sunt fără de număr. Prin postire, omul îşi uşurează atâ trupul, cât şi sufletul de povara întunecimii şi a învârtoşării. Trupul său se face uşor şi putergic şi sufletul său se face strălucitor şi curat.

Prin postire, omul îşi înalţă sufletul deasupra temniţei pământeşti şi pătrunde prin întunecimea vieţii trupeşti către lumina Împărăţiei lui Dumnezeu, către adevăratul său sălaş.

Postirea îl face pe om puternic, hotărât şi curajos, atât înaintea oamenilor, cât şi înaintea dracilor.

Postirea îl mai face pe om darnic, blând, milostiv şi ascultător.

Prin postire, Moise a fost învrednicit de primirea Tablelor Legii din mâinile lui Dumnezeu.

Prin postire, Ilie a închis cerurile, aşa că nu a mai fost ploaie timp de trei ani de zile; prin postire, el a chemat foc din cer peste jertfelnicul cel idolesc, şi prin postire s-a curăţit şi a putut el să meargă până la Horeb ca să vorbească cu Dumnezeu.

Prin postire, Daniel a fost izbăvit din groapa cu lei şi cei Trei Copii, din cuptorul cu foc.

Prin postire, Împăratul David şi-a înălţat inima la Dumnezeu şi harul lui Dumnezeu a pogorât peste dânsul şi el a cântat rugăciunile cele mai dulci şi mai minunate pe care le înălţase cineva vreodată lui Dumnezeu, înainte de venirea lui Hristos.

Prin postire, împăratul Iosafat i-a stârpit pe vrăjmaşii săi, pe amoniţi şi pe moabiţi (II Cronici 20:23).

Prin postire, iudeii au fost izbăviţi de osândirea lui Aman, cel care era al doilea după împărat (Estera 4:3).

Prin postire, cetatea Ninive a fost izbăvită de la năruirea pe care o proorocise proorocul Iona.

Prin postire, Ioan Botezătorul a ajuns cel mai mare dintre cei născuţi din femeie.

Înarmat cu postirea, Sfântul Antonie a biruit toate cetele dracilor şi le-a alungat de la el. Ce? Numai Sfântul Antonie? O armată fără de număr de sfinţi creştini, atât bărbaţi, cât şi femei, s-au curăţit prin postire şi au ajuns cei mai mari eroi din istoria omenirii. Întrucât ei au cucerit ceea ce este cel mai greu de biruit – pe ei înşişi. Şi biruindu-se pe ei, ei au biruit lumea şi pe Satan.

(Sfântul Vasile spune: “Postirea întăreşte mintea.”

Sfântul Diodor: “Postitorii adevăraţi se înfrânează de la mâncare nu pentru că ei socotesc că lucrul aceasta este rău în sine, ci pentru ca, prin înfrânare, să-şi păzească părţile zburdalnice ale trupului.”

Şi fericitul Ieronim: “Dumnezeu, Ziditorul şi Domnul universului, nu are nevoie de chiorăitul intestinelor din burtă, dar fără aceasta nu poate exista faptă bună: aliter pudicitia tuta esse non possit.”)

Şi în cele din urmă, nu Domnul Iisus Însuşi Şi-a început preoţia dumnezeiască a mântuirii lumii cu un post lung de patruzeci de zile? Şi, în felul acesta, nu El a fost Acela care ne-a arătat în chip lămurit, că trebuie să punem început bun vieţii noastre de creştini cu ajutorul postirii? Mai întâi postul şi apoi tot restul vine dimpreună cu postirea şi prin postire. Prin exemplul Său personal, Domnul ne-a arătat ce armă puternică este postirea. Cu această armă, El l-a biruit pe Satan în pustiu, cu ea a ieşit biruitor asupra celor trei patimi satanice principale, cu care L-a ispitit Satan: iubirea de lenevire, iubirea de mărire şi iubirea de arginţi. Acestea sunt trei patimi pierzătoare, cele mai mari capcane în care vrăjmaşul diavol ademeneşte pe soldaţii lui Hristos.

Iubirea de arginţi descide uşa altor patimi; după cum spune Apostolul, “rădăcina tuturor relelor” (I Timotei 6:10). De aceea Domnul Îşi încheie învăţătura despre postire atenţionându-ne să nu avem iubire de arginţi, să ne înfrânăm de la bunătăţile cele care se îngrămădesc să ne piardă sufletul, care sucesc inimile de la Dumnezeu şi ascund sufletul în pământ: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” Cel care adună comori pământeşti adună pentru sine chin şi teamă. Unul ca acesta se pierde în comorile sale şi inima lui este acoperită de ţărână. (Petru Damaschinul spune: “Este adevărat că mulţi sfinţi din vremurile de odinioară aveau bogăţii mari, ca Avraam, Iov, David şi mulţi alţii, dar ei nu aveau patima iubirii de averi, pentru că ei priveau toate lucrurile ca aparţinând lui Dumnezeu.”)

Întotdeauna avem cu noi comorile care sunt ale noastre, fie pe pământ, fie în cer. Gândurile noastre însoţesc comorile noastre, inimile noastre sunt alături de comorile noastre, tot la fel este şi cu voia noastră – fie pe pământ sau în cer. Noi suntem legaţi de comorile noastre aşa cum râul este legat de albia sa – fie pe pământ sau în cer. Dacă ne adunăm comori pe pământ, vom fi bogaţi o vreme, dar vom fi săraci întreaga veşnicie; iar dacă ne adunăm comori în cer, vom fi săraci o vreme, dar vom fi bogaţi întreaga veşnicie. Şi una şi cealaltă sunt lăsate, ca noi să alegem după voia noastră. În această libertate de alegere se află slava noastră, dar şi chinuirea noastră. Dacă alegem comorile cele veşnice care nu pot fi atinse de molii, de rugină sau de furi, slava noastră va fi veşnică. Dacă, totuşi, noi alegem celelalte comori, pe care trebuie să le păzim de molii şi de rugină şi de furi, chinuirea noastră va fi veşnică.

Semnificaţia lăuntrică a comorilor pământeşti are în sine, desigur, întreaga învăţătură pământească, cultura pământească şi rangurile pământeşti, în măsura în care sunt despărţite de Dumnezeu şi de Evanghelie. Uitarea roade această comoară ca şi molia, necazurile şi suferinţele o macină precum rugina roade fierul, şi duhul rău o slăbeşte şi o fură ca un hoţ. Alegerea comorilor cereşti, potrivit acestui înţeles lăuntric, înseamnă îmbogăţirea minţilor noastre cu cunoştinţe despre existenţa lui Dumnezeu şi despre voia Lui, şi îmbogăţirea inimilor şi sufletelor noastre cu cunoaşterea Evangheliei, pentru că numai aceste comori singure nu cad pradă vremelniciei, vătămării şi furtului. Alegând asemenea comori, îndată le dăm lui Dumnezeu spre păstrare. Şi ceea ce este dat lui Dumnezeu în grijă spre bună păstrare, nu mai este atins de molii, de rugină sau de furi. Dumnezeu va trimite aceste comori să ne aştepte, când, după moartea noastră, vom merge să-L întâlnim. Aceste comori ne vor fi aduse înaintea feţei lui Dumnezeu. Dar toate celelalte comori care, aici, pe pământ, ne-au despărţit şi ne-au îndepărtat de Dumnezeu, ne vor despărţi şi ne vor îndepărta de El în cer în vecii vecilor. Pentru că, dacă ne-am lipit inimile de comorile pământeşti, ne-am dăruit sufletele lui Satan. Şi atunci vom fi ca soldaţii care au fost necredincioşi şi s-au dat duşmanului lor înfricoşător şi uneltitor.

Aşadar, să deschidem bine ochii cât mai este vreme. Să fim ferm hotărâţi că biruinţa cea de pe urmă nu va fi a diavolului şi a slujitorilor lui, ci a lui Hristos, Împăratul şi Stăpânul nostru. Atunci, să ne grăbim să luăm arma cea biruitoare pe care ne-a dăruit-o El pentru luptă – postul cel drag – arma care se află în mâinile noastre este pentru noi strălucitoare şi purtată cu măreţie, dar pentru vrăjmaşul nostru, ea este înfricoşătoare şi aducătoare de moarte.

Să ne înfrânăm de la mâncare şi băutură multă, pentru ca inimile noastre să nu cadă (Luca 21:26) şi să  nu pierim în stricăciune şi întunecime.

Să ne păzim să de la alegerea comorilor celor pământeşti, pentru ca Satan să nu ne despartă de Hristos şi să ne dea în gând să ne predăm.

Şi când postim, să nu postim ca să fim lăudaţi de oameni, ci pentru mântuirea sufletelor noastre şi slava Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe Care Îl măresc îngerii şi sfinţii din cer şi drepţii pe pământ, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sf.Nicolae Velimirovici – Predici

Comments

No comments

Leave a Reply