Viața Sfântului Visarion Mărturisitorul

Mișcarea românească de la 1744 din Transilvania și din Banat, dezlănțuită de propovăduirea Călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate națională și religioasă, pentru dreptate și omenie. Cuvântul său simplu, spus cu suflet deschis, e scânteia care răscolește adânc conștiința maselor și zădărnicește în câteva săptămâni înfăptuirile unei jumătăți de veac de silnicii. S-a vădit încă o dată atunci că Ortodoxia românească este una cu aspirațiile întregului neam, iar apărarea credinței înseamnă păstrarea ființei naționale.

În aceste vremi de suferință pentru românii din vestul Carpaților, când credința lor, singurul bun ce le mai rămăsese, era primejduită, în numele ei vine Călugărul Visarion, expresie a solidarității ortodoxe, a colaborării întru apărare, precum și a luptei împotriva asupririi.

Din actul de legitimare și călătorie primit de la Patriarhul Bisericii sârbe, Arsenie Ioanovici Șakabent, la 13 februarie 1742, reiese că Visarion s-a născut în districtul Maidan din Bosnia, tatăl său numindu-se Maxim, iar mama Maria, stabiliți apoi, în Kostainița din Croația2. Alte informații îl consideră originar din Bolovar, dioceza Pakrațului, unde l-a întâlnit episcopul Pavel Nenadovici ca viețuitor într-o peșteră, săvârșitor de minuni fiind prin tăria credinței sale. Chemat de patriarh a venit la Carlovăț. Acolo l-a cunoscut episcopul de mai târziu, Vichentie Popovici. Din relatarea pe care a făcut-o protopopului Mehadiei, Nicolae Stoica de Hațeg (1751-1833), consemnată în cronica sa3, aflăm că avea înfățișare de ascet, îmbrăcat foarte modest și era în mare cinste în fața patriarhului. Episcopul Inocențiu Micu Klein, care 1-a întâlnit în alte împrejurări, îi face următorul portret: „Om au fost de mijloc la stat sihastru acesta, cu barbă mică, negru la față și perit”4. Preotul Atanasie Stoica din Mehadia, el însuși între cei mulți care-l însoțeau pe Visarion în părțile Hațegului, l-a văzut „cu o rasă cârpită, în opinci, fără de obiele, cu căciulă călugărească ploștită, cărunt și slăbit”.

A fost tuns în monahism în mănăstirea Sfântul Sava de către Patriarhul Ierusalimului, în 17386, primind numele de Visarion. Ajunge la Athos și înapoindu-se în Serbia în 1742 e primit în mănăstirea Pakra. Vorbea limba sârbă, probabil și greacă. Atanasie Stoica, cel care l-a ascultat, spune că „știa ceva românește, că au fost vr-un an în Țara Românească”7, fapt ce confirmă organizarea acțiunii sale de mai târziu și împreună-lucrarea ortodoxă.

L-a chemat Nicolae Sarai-Tiurcia (cojocaru) și, după propria sa mărturisire, în 1744 avea 30 de ani. Potrivit declarației pe care o face la interogatoriul de la Sibiu din 27 aprilie 1744, a plecat de la mănăstirea Pakra la Carlovăț în prima jumătate a lunii ianuarie din același an și, după o întrevedere cu patriarhul, își continuă drumul, ajunge la Timișoara, trece pe la mănăstirile din Banat, zăbovește puțin la Hodoș-Bodrog și se oprește la Lipova8 pe la începutul lunii martie. Protopopul Nicolae Stoica a consemnat spusele martorilor și ale tatălui său, privind călătoria: „norod din Mehadia, Rușava (Orșova) și din sate a-l vedea și a-i blagoslovi au alergat, pi la Timișoara păn la Lipova l-au petrecut ca pre un sfânt… prin Vinga la Pacrați pustă, 3000 de țărani cu coasăle a cosi veniți, tot ciopoară nainte alergând, coasăle lepădând, nainte îngenunchea, să închina, îi blagoslovea, mânile îi săruta și iar fuga cu coasăle nainte alerga, păn la Lipova”.

Alegerea acestui centru românesc cu străvechi tradiții ortodoxe, cu meseriași vestiți și cu o viață comercială intensă, a fost bine gândită. Spre el au gravitat până târziu părțile arădene, bănățene și bihorene, atunci supuse presiunilor pentru uniație. Era deci locul cel mai potrivit vestirii cuvântului răscolitor, iar în apropiere se aflau episcopii din Timișoara și din Arad. Pe colina de la marginea orașului, Visarion ridică o cruce de lemn ce se păstrează și astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii istorice din Lipova. Lângă cruce a apărut un izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea „Izvorul Sfântului”10. Cronicarul relatează: „În Lipova mai șezând, o cruce mare de lemn or făcut-o cu el și pe o coastă de deal săpând groapa au înfipt-o, apă de supt cruce au fântânit și multe boale au tămăduit”.

De lângă cruce, ajutat adesea pentru mai buna înțelegere a cuvântului de comercianții Dima, Gavril și de George Nicolae, și ei pătimitori, Visarion vorbește convingător mulțimii. În documentata sa istorie12, George Barițiu remarcă: „El însă nici nu simțea trebuința de a întinde vorba multă și a ținea prelegeri de dogmatică, precum făceau iezuiții. Prin cuvinte scurte, dar spăimîntătoare… știu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru, ați vândut sufletele voastre; dezlegarea morților voștri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni și sărindare le-ați plătit cu totul în deșert la popi nelegiuiți, la popi nepopi; baptismul (Botezul) pruncilor voștri, nelegiuit; de aceștia îl doare pe el mai mult”.

Sunt puține crucile care au adunat în jurul lor atâția credincioși și au revărsat atâta tărie, atâta rezistență întru apărarea ființei neamului și a credinței, precum a fost modesta cruce de lemn de la Lipova. Și tot puține sunt cele ce au prilejuit atâtea îngrijorări unei curți imperiale și unei întregi orânduiri de stat. Visarion a plecat din Lipova, dar pelerinii vor continua încă mult timp să-și găsească lângă ea liniștea și încrederea în mai bine. Această cruce a rămas un simbol al vrerilor de dreptate și de libertate.

Consiliul de război imperial își exprima, în 24 iunie 1744, îngrijorarea că pelerinajele la cruce pot provoca tulburări13. Consiliul locotenențial din Pojon, prin ordinul din august, păstrat în arhiva din Arad, confirmă că la crucea așezată lângă Lipova, pentru stricarea uniației în Banat, veneau mulțimi din toate părțile, că activau în acest sens călugări veniți de peste munți și de aceea dispune arestarea lor. La 9 ianuarie 1745, congregația Zarandului își exprima revolta față de menținerea crucii la care mergeau foarte mulți credincioși din regiune, iar în mai, din același an, congregația comitatului Arad ordonă organelor în subordine să vestească în întregul comitat aplicarea a 100 de lovituri de bici celor ce vor trece Mureșul la cruce, precum și cazurilor de recidivă, împreună cu o amendă de 12 florini renani14. Conducerea administrativă din Timișoara ordonă oficiului districtual din Lipova să distrugă toate construcțiile ridicate în apropierea crucii pentru adăpostirea pelerinilor, spre a evita tumultul, dar să lase neatinsă crucea; raportul din 14 septembrie anunța executarea ordinului. După doi ani de la așezarea crucii, se raportează din Lipova că vin aici zilnic numeroși pelerini și că mulțimea celor din Banat, din nordul Mureșului, din Crișana, e în creștere15. Se iau măsuri restrictive împotriva preoților și sunt urmăriți călugării, îndeosebi cei veniți din Muntenia și din Moldova, o repetare a obișnuitelor ordine date în acest scop.

În ziua de 29 mai 1744, administrația militară din Timișoara ordonă aceluiași oficiu districtual din Lipova să aresteze pe Eremitul Visarion, iar dacă e plecat, să-l caute. Se răspunde abia în ziua de 21 iunie că la Dobra au fost arestate trei persoane din localitate, ce l-au însoțit pe Visarion, care se află de 12 săptămâni în Transilvania16. Conducerea militară din Timișoara, după răscoala din 1737-1739, a acceptat tacit mișcarea pașnică de teamă că intervenția ar dezlănțui o nouă ridicare a maselor, limitându-se la măsuri de prevenire a tumultului și, ca atare, deși foarte bine informată, emite dispoziția după mult timp de la plecarea Călugărului Visarion. La 11 aprilie, acesta era la marginea estică a Banatului, în Capolnaș, din apropierea Făgetului.

De acolo, obercnezul (primarul șef al regiunii) Petcu, precum consemnează episcopul Inocențiu Micu Klein, în traducerea lui Petru Maior17, „trimisă în Dobra (orășel la intrarea în Transilvania) la vice-ductorul Ioan Lădariu, în care se scria că după două, trei ceasuri (în aceeași zi) va se vină acolo un si-hastru, căruia numai sălaș să-i rânduiască, că de altele nu are lipsă, și să spună protopopului locului (unit), ca să iasă cu litie înaintea sihastrului și așa să-l petreacă… Într-aceea veni sihastrul de mulți călăreți încungiurat și intrând în sălașul rânduit, mulți din popor să adunară acolo a-i săruta picioarele și mânile”.

La 12 aprilie, zi de Duminică, Visarion pleacă la Deva, urmat de „cetele călărețe numeroase ale bănățenilor și dorobanților, încă și de câțiva cavaleriști din regimentul cesaro-regesc care purta numele proprietarului său, contele Springer; iar moșii noștri ne spuneau, din câte aflară de la părinții lor, că la trecerea lui Visarion prin acel comitat al Hunedoarei, dregătorii comitatului, firește mai mulți calvini, au provocat pe oameni ca să iese cu ramuri verzi întru întâmpinarea sfântului profetului, care duce viață îngerească… Ajuns în Deva… află sihastrul un loc foarte acomodat spre a combate uniunea cu Roma în cuvinte cât mai tari, pe care un popă neunit le împărtășea poporului românesc”.

Atanasie Stoica, aflat între cei mulți care-l însoțeau, întregește descrierea prin condeiul protopopului Nicolae Stoica19: „Acu de la Hunedoara, în țara Hațegului intrând, oamenii la el să adună. Mai vârtos văzând că nu mâncă, nu bea decât după ameazi la chindie… îi ziseră sfântu Nichita sau Nicodim. Adunându-se întâi sute, apoi și mii de oameni la el, cât putea, ce știa, învăța… Spunând în tot Ardealul că-i sfântu în Ardeal, mii de oameni și copii îl petrecea, flămânzi cu el umbla și ce zicea as-culta… legea pravoslavnică, dar nu a papii, să țină, la el și domni a-l vedea venea…”.

Din Deva se oprește la Orăștie și, însoțit de mulțimi, ajunge la Săliștea Sibiului, unde petrece câteva zile, cuvântul său readucând la Ortodoxie acest puternic centru românesc. Contemporanii evenimentului au lăsat amintirea altui moment din această călătorie20: „Carea auzind episcopul uniților Ioan (Inochentie Klein, liber baro, rumân), viind a-i vedea cine-i și ce vorbește, îl află în mijlocul mulțimii învățând. Și episcopu i-a zis: „Tu, ursule din munți, ce ai căutat aicea vei afla, eu te voi învăța! Ce turburi creștinii, turma mea?” Călugărul au zis: „Măcar zici mie ursu, eu nu sunt, dar tu ești rău lup supt pele de oaie și mânci oile”. Și zicându-i vlădica că-i căine spurcat, începură oamenii a sudui pre văldica de suflet, de lege. „Îndărăt de aici, că aici cu petri te ucidem și te mâncă cânii. Să știi că nu ne scapi”. Episcopu, suindu-să în hindeu cu 6 cai, acasă în Fogaraș au fugit, cu expres la gubernium au înștiințat ce s-au întâmplat, în ce chip pre călugărul din Ardeal să-l scoată”. George Barițiu consideră că scena s-a petrecut în alte împrejurări.

În drumul de la Săliște spre Sibiu a fost arestat la 26 aprilie și închis la Sibiu, în strada Cisnădiei, mutat, de teama mișcărilor suspecte ale românilor, în strada Iernii. În ziua următoare, din ordinul comandantului general al Transilvaniei, contele Czernin, și în prezența episcopului Inocențiu Micu Klein, Visarion a fost supus unui interogatoriu ce cuprinde 44 de întrebări, la care a răspuns prudent, iar la insistențele comisiei privind scopul misiunii sale și cine i-a încredințat-o, a spus că e trimisul Domnului. N-a ezitat totuși să afirme că uniții au două religii și nu țin nici una.

De la Sibiu, Visarion a fost dus la Alba-Iulia, la Deva, apoi la Timișoara unde i s-a luat un nou interogatoriu și, în mare taină, sub escortă, la Viena. Informațiile documentare încetează, dar s-a afirmat că la intervenția ministrului plenipotențiar rus la Viena, ar fi fost eliberat și trimis în Rusia23. Protopopul Nicolae Stoica redă spusele căpitanului Vuc Piscevici, consătean cu „Nicola Tiurcia ce au fost ca sfânt de viu”, cu care s-a întâlnit la Verona, când era escortat spre Viena, o scenă impresionant redată.

Enervarea produsă la curtea din Viena depășește obișnuitele limite, și, după arestarea lui Visarion, consiliul de război imperial trimite în 24 iunie 1744 o scrisoare Patriarhului sârb Arsenie, prin care dispune să justifice trimiterea sa în Transilvania. Visarion e acuzat că a ridicat o cruce la Lipova, a organizat acolo un pelerinaj, a predicat îndeplinind îndatoriri ce revin misionarilor. A trecut apoi în Transilvania, unde a cutezat să desfășoare aceleași activități, cauzând tot felul de dezbinări și neînțelegeri între uniți și adversarii lor. Acestea, precum și necesitatea înlăturării urmărilor mai grave, au determinat arestarea sa. Cere patriarhului să răspundă dacă i-a dat pașaport, scrisoare de recomandare, dacă l-a trimis ca misionar sau în alt scop și dacă într-adevăr îi vor urma alți misionari spre a dezbina pe uniți de Biserica Catolică, pentru a-i readuce la vechea lor credință. Recurgând la amenințări și negându-i dreptul de a orândui astfel de misiuni fără încuviințarea Vienei, îi interzice să trimită în viitor misionari.

Patriarhul răspunde cu demnitate, după două luni, la 26 august. Declară că a dat Călugărului Visarion menționatele acte ca dovezi pentru credincioșii ce-i oferă daruri de milostenie, precum și dezlegarea să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu între credincioșii ortodocși. Nu i-a încredințat nici o îndato-rire misionară, aceasta însemnând câștigarea de aderenți în detrimentul altei credințe, dar dacă a săvârșit această încălcare a îndatoririlor sale, el, patriarhul, e competent să-l judece și să-l pedepsească. Din informațiile pe care le-a cules, rezultă însă că Visarion nu a predicat pentru a converti apartenenții altei credințe, ci numai pentru apărarea credinței ortodoxe. Dacă între ascultători s-au aflat persoane de altă confesiune, – uniți -, vina aparține acestora, iar nu lui Visarion, ei nesocotind dispozițiile Bisericii lor când au asistat la propovăduirea altei confesiuni. Procedându-se așa cum s-a procedat, atât preoțimea ortodoxă cât și cea catolică ar ajunge în situația de a fi judecată, când la predicile lor participă și persoane de altă credință, bine știindu-se că atunci când se apără propria credință, cele străine nu pot fi elogiate.

Consiliul imperial de război nu a mai răspuns și nici nu a aplicat sancțiuni patriarhului, dar împărăteasa Maria Tereza ordonă să se ia cele mai drastice măsuri împotriva românilor ortodocși din Transilvania, potrivnici catolicizării. Acestea au culminat cu acțiunea generalului Bukow, care începe din 1761 și a prefăcut în cenușă bisericuțele de lemn, în ruină mănăstirile de piatră din Transilvania, a terorizat și masacrat populația, înscriind cele mai odioase pagini din istoria terorii religioase a provinciei.

Consecințele mișcării declanșate de Călugărul Visarion sunt de dimensiuni istorice. Se desfășoară într-o succesiune și amploare ce nu mai contenesc, sporind îngrijorarea curții vieneze, ce merge până la obsesie. George Barițiu, deși vădește o anumită atitudine față de mișcare, subliniază: „în cinci săptămâni a fost în stare să prefacă în ruine un edificiu, la care propaganda catolică începând de la mitropolitul Teofil, ajutat cu tot zelul de către curtea imperială, lucrase peste cincizeci de ani cu perseverență de fier, însă mai de multe ori cu mijloace foarte rău alese”27. Inocențiu Micu (Klein), luptătorul neînfricat pentru cauza românească, jertfă a catolicismului, înlăturat și sfârșit în exil la Roma pe care a servit-o, rostea la deschiderea sinodului din 6 iulie 1744: „Nu mă îndoiesc că toți știu ce tulburare a pricinuit în poporul nostru un călugăr care a învățat în contra uniților. La îndemnul lui, în unele locuri, poporul nu merge la biserică, nu se servește de preoții uniți, morții și-i îngroapă fără prohod și fără de mângâierile duhovnicești, copiii și-i botează prin femeile bătrâne și se întâmplă și alte daune spirituale de felul acesta”28. Petru Bod (1712-1769), preot reformat în părțile Alba-Iuliei, istoric29, întregește lapidar faptele: „Faima călugărului ori unde pătrunde, înveșmântată ca de obicei în legendă, românii se lapădă de unire. Evitând bisericile și preoții lor uniți, refuză să-și boteze și să-și îngroape copiii de acești preoți. Ba se plâng și își exprimă părerea de rău că de atâția ani, siliți de uniți, s-au rugat și au făcut milostenii în zadar. Mânați de un zel înfocat, s-au apucat în unele locuri, dar mai ales în comitatul Hunedoarei, sa facă curățenie în biserici și, alungind pe preoții uniți, săpau vatra, apoi scoteau pământul, sau aducând apă multă, spălau vatra bisericilor”.

Cărturarul uniat Samuil Micu (Klein), referindu-se la trecerea lui Visarion prin Transilvania „căruia îi ieșise vestea că e sfânt”, scrie: „Aceasta tare au înfricoșat pe români de către unire… destul că oamenii din margine au rămas jumătățiți în credință și după patrusprezece ani, cu totul s-au făcut ne-uniți”

Actele oficiale confirmă marea neliniște a dominației străine. Alarmat de amploarea pe care a luat-o mișcarea, clerul unit din Transilvania propune spre sfârșitul anului 1744, iar conducerea catolică face unele adăugiri și recomandă stăruitor propunerile împărătesei Maria Tereza, formulate în cinci puncte: a) emisarii ortodocși din Muntenia și din Banat care au provocat răul, preoți sau mireni, să fie arestați, judecați și pedepsiți; b) apărătorii și sprijinitorii acțiunilor potrivnice uniației să fie pedepsiți cu asprime; c) căpeteniile care au îndemnat poporul să se lepede de unirea cu Roma, au scos pe preoții uniți din parohii și au oficiat servicii religioase, să fie arestați și îndepărtați după cuviință; d) aderenții lor să fie împovărați cu cele mai grele sarcini publice; e) militarii de la graniță și funcționarii vămilor să supravegheze cu toată responsabilitatea, ca să nu se strecoare nici cărți, nici ortodocși și să vegheze ca poporul să nu se refugieze în Muntenia, precum s-a răspândit această veste31. Curtea imperială dispune episcopului Olszovski din Muncaci să cerceteze, după plecarea lui Inocențiu Micu (Klein) la Viena, să facă investigații în Transilvania, referitoare la starea de spirit a românilor și situația în care se află unirea. Olszovski trimite în 1746 două rapoarte în care relatează că mișcarea lui Visarion a prins rădăcini atât de adânci, că se vede silit să ceară intervenția armatei pentru suprimarea tulburărilor. Propune arestarea și întemnițarea preoților ortodocși, să se dea satisfacție preoților uniți maltratați, să se ceară Patriarhului din Constantinopol să interzică episcopilor din Muntenia și din Moldova de a sfinți preoți din Transilvania, să fie expulzați călugării din mănăstirile Scorei, Arpaș și Porcești, iar episcopul Inocențiu Micu (Klein) să fie repus în scaunul vlădicesc.

Cu un an înainte, la 3 aprilie 1745, guvernatorul Transilvaniei raporta: „Starea unirii e cât se poate de tristă, după ce falsul călugăr, prefăcându-se de ascet, adunase mulțime mare de oameni obișnuiți să se mire de lucrurile deșarte și astfel în multe locuri, s-a răsturnat ce s-a înălțat în cursul altor cincizeci de ani”

La Săliștea Sibiului, credincioșii l-au înfruntat în 1744 pe Inocențiu Micu (Klein) și au refuzat să participe la serviciul religios pe care l-a oficiat el. Comisarii magistratuali trimiși să comunice poporului român din Transilvania proclamația dată de guvern în numele împărătesei sunt primiți cu ostilitate, iar în aprilie 1745, rașinărenii înlătură preoții uniți, își aduc preoți ortodocși, provocându-se agitații în care intervenția oficialității nu poate schimba hotărârea sătenilor. În Veștem, ortodocșii declară că mai bine iau lumea în cap decât să primească unirea cu Roma. Răzvrătirea se extinde, se generalizează în toată Transilvania. Aceleași atitudini de frondă, aceeași neînduplecată rezistență în fața violenței străinilor asupritori.

Rezistența se organizează și în fața acțiunilor comune, violența și amenințările se opresc. Astfel, în vara anului 1654, orășelul Hălmagi din Zărand e martorul unui moment măreț. Înaintea comisiei imperiale, toate satele ținutului vin în decursul unei săptămâni și declară că nu-și părăsesc legea strămoșească,

Plin de semnificație și exprimând atitudinea de demnitate a poporului, rămâne răspunsul unui bătrân, dat trimisului de la Sibiu, răspuns consemnat de o publicație contemporană străină: „Acest cojoc, care-l am pe mine e acum al meu… Dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa i-l dau. Cu aceste slabe mâni și picioare și cu trupul meu am lucrat, zi și noapte, ca să plătesc porția (impozitele). Ele sunt ale crăesei și de ar vrea să mi le ia, nu am ce face. Dar nu am decât un suflet pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din cer și nici o putere omenească nu-l poate îndoi”.

Sute de arestări, maltratări, întemnițări, persecuții, biserici arse, mănăstiri distruse sub masca noii credințe sub care se ascundeau gândurile cele mai inumane. Și toate, sub o dominație străină, ce pretindea că stăpânește „din îndurarea lui Dumnezeu”!

Din marele număr al celor ce pătimesc, Oprea Nicolae din Săliște, Preotul Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeș se sfârșesc în cumplita temniță de la Kufstein, unde va fi murit și neînfricatul Visarion.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 28 februarie 1950, a hotărât ca, pentru virtutea și pătimirile lor pentru dreapta-credință, ieromonahul Visarion „să se numere cu sfinții și să se cinstească după toată pravila ca sfânt mărturisitor” în bisericile din Transilvania, împreună cu Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara și cu Mucenicul țăran Oprea Nicolae din Săliște, în ziua de 21 octombrie.

Pr. Ion B. Mureșianu 

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 466-476, Sfântul Visarion Mărturisitorul.

Viața Cuviosului Sofronie de la Cioara

După aproape 60 de ani, de când mitropolia ortodoxă a Transilvaniei fusese nimicită, timp în care cârmuitorii puși de împărăția catolică de la Viena s-au silit în toate chipurile să răspândească zvonul că tot poporul român din această țară ar fi primit de la început „legea împăratului”, între mulți alți luptători pentru credința ortodoxă, vremurile au pus la conducerea acestei lupte sfinte pe Cuviosul călugăr Sofronie de la Cioara1. E greu să se cântărească rolul jucat de el în furtuna anilor 1759-1761, care au adus într-un chip pilduitor biruința unui popor întreg și care, deși lipsit de căpeteniile lui legiuite și de cele mai firești drepturi, totuși nu s-a lăsat îngenunchiat.

Într-una din jalbele înaintate în cursul anului 1761 se spunea chiar că nu el s-a ales în fruntea luptei, ci poporul a fost cel care l-a îndemnat s-o facă. Nu știm nici câtă carte cunoștea și nici prin ce alte virtuți întrecea pe cei din vremea lui. Totuși se poate spune cu siguranță că – după ce mulțimi nenumărate de preoți, de călugări și de țărani bătătoriseră drumurile ducând jalbe spre împărăteasa de la Viena, spre cea de la Petersburg, spre mitropolia vecinilor sârbi de la Carloviț, ca să nu mai vorbim de nesfârșitele plângeri și proteste înaintate dregătorilor locali de pe atunci (de la Sibiu), începând de prin anii 1757 -, poporul român ajunsese la convingerea că de acum înainte suferințele lui se apropie de sfârșit, pentru că ele erau cu totul nedrepte și durau de prea multă vreme. Iar în sufletul lui de om simplu, Cuviosul Sofronie a dat dovadă atât de o credință puternică și de o rară iubire față de semeni, cât și de o cugetare nemeșteșugită și de o voință energică, așa cum numai cei ieșiți din popor o puteau face. În același timp, însă, ca unul care sihăstrise în tinerețe într-o mănăstire din Țara Românească și care se va refugia tot acolo după împlinirea misiunii sale, Cuviosul Sofronie avea și școala vieții, dând dovadă de o rară istețime, „simțind pretutindenea, călcându-i urma, pe prigonitorul Bisericii sale”. Desigur că scăderile care i-au fost aduse (că „era negru ca un țigan”, că „propovăduia neunirea nu numai cu gura, ci și cu bota”, că avea „firea aspră și tulburată” etc.) nu porneau din sinceritate, ci din ura prigonitorilor săi.

Înainte de începerea răscoalei pe care a condus-o nu se cunosc multe lucruri despre el. Știm doar că se trăgea din satul Cioara, județul Alba și ca numele lui de botez fusese Stan, iar cel de familie Popovici, dovadă că se trăgea din familie preoțească. Tunderea lui în călugărie a avut loc într-o mănăstire de peste munți, poate la Cozia. Începând din anul 1756, sihăstrea într-o pădure de lângă satul natal, „la un mil depărtare de sat, unde-și făcuse o țâr de schit și unde ținea vo tri sau patru copilași la învățătură de pomană”. Învățătura aceasta nu va fi fost chiar atât de puțintică, întrucât se știe că satele din jur au cerut să i se îngăduie să le dea învățătură, ca unul care adeseori era numit „dascălul”. Vârsta lui va fi fost în jur de 50-55 de ani, deoarece după ce s-a refugiat peste munți a mai trăit încă 20 de ani.

În primăvara anului 1757 fi-birăul din Vinț, cu 12 unguri i-au pustiit, făcându-le una cu pământul, biserica și chiliile mănăstirii. El abia a putut scăpa cu fuga. Nu știm pe unde se va fi ascuns vreme de 2 ani, pribegind din sat în sat, în orice caz el începea pregătirea tulburării și a răscoalei. Lumea nu mai putea răbda. Iată ce declarau românii în 1757: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morților și am zis: ișiți morți din gropi să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniți și de la domnii țării. Pe nime nu-i doare de noi, nice pe domnii cei săsești, nice pe domnii cei nemțești, nice pe cei ungurești. Că toate temnițele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească și atâta ne-au prădat, venind cu cătane pe capul nostru, cât nu știm cu ce o să plătim porția împăratului”.

La curtea din Viena ploua cu porunci tocmai în anul 1757, cerând să se salveze cu orice preț „lucrarea unirii”, acum când „din Brașov până la Dobra” poporul începuse să scoată din biserici pe preoții uniți, luându-le cheile. Împărăteasa cerea înfuriată ca cei 500 de preoți neuniți să fie arestați și scoși din sate. Se vede că ea uitase că tocmai în timpul acesta comandanții armatelor austriece din Transilvania nu mai aveau la îndemână atâția ostași încât să-i trimită prin toate satele românești ca să tiranizeze pe cei „nesupuși”, întrucât armatele cele mai multe trebuiau să lupte atunci în războiul de șapte ani cu Prusia. În chip asemănător răspundeau și dregătorii guvernului din Sibiu.

Ceea ce era și mai pilduitor în desfășurarea acestei lupte este faptul că treptat frământările tot mai amenințătoare vor lua forma unei adevărate răscoale îndreptate atât împotriva uniației, cât și împotriva iobăgiei. „De acum a trecut puterea domnilor, acum noi suntem stăpâni”, se va spune în 1760. „Să gonim uniația și iobăgia din țară”, se va hotărî în 1862. Asupra caracterului national-românesc al răscoalei nu mai insistăm : pentru prima dată, pe vremea călugărului Sofronie, se va vorbi hotărât în fața dregătorilor și a împărătesei despre „nația și neamul nostru românesc”. Așa simplu cum glăsuia, monahul acesta va susține cauza Ortodoxiei, fără frică, cum îi stă bine unei căpetenii, iar pentru salvarea lui țăranii se ridică înarmați cu sutele. Încă din 1758, împărăteasa semnase hotărârea de a se trimite românilor ortodocși un episcop. Aceasta trebuia ținută încă în taină, până când Curtea din Viena va juca și ultima carte: salvarea unirii cu ajutorul tunurilor și al puterii armate. Dar ce folos? Chiar dacă biruința luptătorilor pentru libertatea credinței ortodoxe nu va fi deplină, totuși ea va fi hotarâtoare pentru viața credincioșilor români, nu numai din Transilvania, ci și din alte părți. Se știe că această răscoală pentru credință va însemna pregătirea celeilalte mari răscoale, revoluția lui Horia. Dar să arătăm pe scurt cum s-a desfășurat mișcarea condusă de Cuviosul Sofronie.

Nu s-a stabilit sigur dacă în decursul anului 1759 călugărul s-a întâlnit sau nu cu mitropolitul sârb Pavel Nenadovici, în schimb se știe că în toamna aceluiași an, el va lua parte la adunarea din Apold, de sub conducerea protopopului Ioan din Săliște. Aici se aducea la cunoștință că împărăteasa a semnat deja hotărârea prin care se dădea voie fiecăruia să aleagă dacă vrea să rămână unit ori neunit, lucru care se va împlini prin venirea unei comisii la fața locului și că tot atunci va fi numit un episcop și pentru neuniți. Cea dintâi vestire obștească despre această hotărâre o face Cuviosul Sofronie la 6 octombrie 1759 către credincioșii din orașul Brad. El le spune că acum e momentul să se hotărască pentru credința ortodoxă, în care scop îi îndeamnă să ia cheile bisericii de la preoții uniți. Până în preajma Crăciunului din acel an, Sofronie cutreierase mare parte din județul Hunedoara, ducând pretutindeni această veste bună. Dar într-o bună zi căpetenia județului îl arestează și-l aruncă în temnița din Bobâlna. Vestea prinderii lui s-a răspândit repede, încâtla 13 februarie 1760 vreo 5-600 de oameni, împărțiți în trei cete, l-au eliberat cu ușurință, scoțându-i cătușele de la picioare. A doua zi, Duminică, la slujba ținută în biserica din Rapolt, ei au adus bucuroși slavă lui Dumnezeu, că începutul procesului de eliberare se făcuse în chip mulțumitor. De acum, primul lui drum a fost în munții Apuseni, unde apă-rarea era mai ușor de organizat.

La adunarea pe care boierii și dregătorii din județul Hunedoara au ținut-o la Deva, în luna mai 1760, o ceată de români le-a înfățișat o declarație cu totul deosebită de jalbele de până atunci, în care, între altele, se preciza: „Dacă vreți să scoateți ceva de la noi, ceva sub cuvânt de contribuție ori altă trebuință a țării, noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o părăsim până când trăim. Toate neamurile își au legea lor și au pace în legea lor, pe când noi suntem prigoniți neîncetat. De ce nu ne dați pace, ca să ne odihnim? De ce să dăm uniților bisericile pe care bieții de noi le-am zidit cu cheltuiala și cu mâinile noastre? Nu, niciodată, atâta vreme cât mai suntem în viață! Dar să fim scurți, cinstiți domni: când va sosi episcopul și stăpânul legii noastre și va face judecată și asupra bisericilor, care să să dea uniților, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Prea deajuns ne-am rugat cu toată cuviința și n-am primit nici un răspuns, ca și când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem Biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, și nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici. Protestăm, dar, înaintea Măriilor Voastre, oprindu-vă de a ne mai tulbura, până ce va veni vlădica”.

Dacă prea puțini domni au vrut să tragă învățături din acest grai răspicat al unui întreg popor, care a fost asuprit atât de mult, în schimb satele românești au pornit cu iuțeală să-și facă dreptate, ocupându-și pretutindeni bisericile din mâinile preoților uniți. În zadar se dădeau porunci amenințătoare din partea guvernului, nimeni nu le mai asculta. În scurtă vreme în multe sate nu mai rămăseseră uniți decât cel mult preotul, încât comisarii trimiși de guvern nu mai aveau cu cine vorbi.

În vremea aceasta, înconjurat de o mulțime de credincioși, care-l apărau ca pe tot ce aveau mai drag, Cuviosul Sofronie intră într-o vineri, la 21 aprilie 1760, în orașul Zlatna. Slujbașii minelor s-au speriat și au tras clopotele într-o dungă, dar nici un român n-a sărit în ajutorul lor. La casa unde a găzduit, ne-înfricatul stareț a vorbit poporului în graiul lui simplu. Păcat că nu ni s-a păstrat această predică decât într-un rezumat făcut de protopopul unit din Alba-Iulia. Sofronie declara că vlădica Aron de la Blaj și preoții lui „țin două legi”, fiind niște „papistași nemțizați”. Adevărații închinători trebuie să păstreze curată „legea Ierusalimului”, de aceea, cine vrea e rugat să se înscrie pe o listă, care va fi predată viitorului episcop. Așa se face că toți românii din Zlatna s-au înscris și s-au declarat ortodocși, iar, întrucât preoții uniți n-au vrut să le predea cheile, oamenii au intrat pe fereastră și au deschis biserica punând lacăt nou, pe care l-au încredințat preotului Vartolomeu, fost dascăl.

Nimeni nu mai putea opri însuflețirea cu care țăranii români îl chemau prin satele lor, ca să asculte îndemnurile și sfaturile alesului monah ortodox. Circula zvonul că „împărăteasa l-a prins cu minciuna pe episcopul de la Blaj, atunci când îi scria că toți românii sunt uniți”. În satele din jurul Abrudului și al Câmpenilor, când s-a auzit că slujbașii minelor ar fi cerut Cuviosului Sofronie să le predea textul predicilor, oamenii s-au înverșunat atât de tare, încât au vrut să omoare și pe directorul minelor. În scrisoarea pe care acesta a trimis-o guvernatorului Transilvaniei se citea deznădejdea că, dacă nu se trimit ajutoare militare, „toată puterea domnilor e pierdută”. Dar domnii n-au vrut încă sa tragă nici o învățătură din aceste fapte. În consfătuirea ministerială ținută la 3 iunie 1760 la Viena, cancelarul ardelean Bethlen cerea ca Sofronie să fie prins prin înșelăciune și aruncat în temniță spre a fi omorât. Gândindu-se la puținătatea armatei, cei mai mulți sfetnici au fost de părere să potolească pe oameni prin măsuri mai blânde și deodată cu „comisia de desmembrare” să fie adus în Ardeal și episcopul ortodox. Nu se știe care din sfetnici au hotărât-o în taină pe împărăteasă ca, totuși, „să fie stârpiți toți răzvrătitorii”, ceea ce însemna arestarea călugărului și întemnițarea lui. Și într-adevăr, locotenentul Halmagy reuși pentru câteva ceasuri să-l aresteze în biserica din Abrud, dar când să intre cu el în Zlatna, a fost atacat de vreo șapte mii de români, așa că a trebuit să elibereze pe Cuviosul Sofronie.

Biruința de la Zlatna s-a transformat într-o adevărată sărbătoare. Miile de oameni adunați acolo au ținut, între 10-11 august, un sobor de preoți și de mireni în care s-au alcătuit câteva memorii, unul către împărăteasă și alte câteva către guvernul ardelean. Cu simplitate, dar cu chibzuință, s-a căutat acum să se precizeze câteva din dorințele cele mai firești ale credincioșilor ortodocși și ale „noii” episcopii, care urma să se reînființeze, Împărătesei i s-a cerut într-un fel chiar iertare, pentru că românii erau „ca niște oi speriate de lupi”, de aceea, față de suferințele și pradăciunile îndurate vreme de 17 ani, se solicita respectarea religiei ortodoxe, din care „românii au fost scoși fără voia lor”; toți cei arestați pentru credință să fie eliberați, căci dacă nu li se împlinesc aceste cereri, dragostea dintre popoare se va tulbura și vor fi răscoale în toată țara.

Graiul cererilor adresate dregătorilor ardeleni este mai răspicat. „Noi, neamul românesc din Ardeal, aducem aminte înaltului gubern că multe jalbe am făcut până acum și puțin am fost ascultați. …Am zis și nu ați crezut! Iată, acum se vede ce va fi de nu se va îngădui după cererea și voia noastră”. În altă adresă, tonul e și mai hotărât: „Pentru toate câte am suferit, să fie pedepsiți cei vinovați. Față de cei care ne-au jignit și ne jignesc nu vrem să știm de nici o pace”. Iar ca un semn de solidaritate: „Eu, Călugărul Sofronie, dau carte pentru toți deținuții care se găsesc în temnița din Sibiu din pricina bisericilor, să-i aduceți în fața mea, că dacă nu, să știți că nu veți avea pace în țară”.

La 20 octombrie 1760, Maria Tereza înștiința că în curând va sosi în Transilvania comisia care să înregistreze declarațiile fiecăruia în ce lege vrea să rămână. Împărăteasa recunoștea, pentru prima oară, că din pricina credinței lor, mulți români au pătimit moarte și alte pedepse grele. Călugărului Sofronie „i se făgăduiește salvconduct” sau pază obștească, încât e liber să călătorească în ori ce parte a țării, pentru a împăca bisericile și pe oameni, în soboare locale. În diferite proclamații către unele sate, dar mai ales în cele 19 puncte ale soborului ținut la Alba-Iulia, între 14-18 februarie 1761, se formulează din nou asigurarea venirii noului episcop ortodox, se cere ca „să nu hulească popii și oamenii cei uniți pe cei neuniți și nici cei neuniți pe cei uniți”, nici unul din ei să nu se mai amestece în trebile legii celuilalt, să fie eliberați cei arestați, iar la sfârșit se iau mai multe măsuri privind cultura și moralitatea preoților și a mirenilor.

Va rămâne una dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieții bisericești a Transilvaniei siguranța, stăpânirea de sine, graiul cald și nemeșteșugit cu care se adresa acest călugăr evlavios mulțimilor. El le-a stăpânit astfel, încât atâtea mii de oameni nu au săvârșit nici o tulburare nici în Abrud, nici la Alba-Iulia, unde tunurile cetății fuseseră scoase și puse la îndemână, ca nu cumva acest popor „neînvățat” să tulbure și să amenințe iar viața statului.

Se știe că generalul Bukow trimis în primăvara lui 1761 de împărăteasă ca „să facă ordine” în Transilvania s-a întâlnit cu Cuviosul Sofronie, atunci când acesta a declarat că recunoaște comisia împărătească și când a îndemnat pe toți credincioșii să fie pașnici și ascultători. Când însă cruzimile și nedreptățile generalului vor întrece măsura, dărâmând până în temelii sau arzând cele peste 150 de mănăstiri și schituri și când a „împărțit” bisericile cu cea mai revoltătoare părtinire în paguba celor ortodocși, Cuviosul s-a retras la început poate în munții Apuseni, mai târziu la Râmnic, la mănăstirea Robaia, la Vieroș, ori simplu arhimandrit la Argeș, supraveghind se pare pe bejenarii ardeleni și urmărind viața bisericească de la nordul Carpaților. 

Încuraja pe cei șovăielnici, amenința pe cei ticăloși, dar în același timp a băgat groaza ani de-a rândul în guvernanții de la Sibiu, care vrând-nevrând totuși au fost nevoiți să împlinească cele mai multe din legămintele pentru care a luptat el. În multe locuri și în multe chipuri se simțea încă, după atâția ani, prezența lui printre ardeleni. Imaginea tulburătoare pentru împilatori, apărea o dată în Hațeg, altă dată la Cohalm, iar altă dată printre moți. S-au pus și premii pe capul lor. Pentru „interesul” ce-l purta Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani muncă silnică. Generalul Bukow va declara împărătesei că n-a lucrat nicăieri cu atâta cruzime ca în Transilvania. Jugul de fier adus de la Viena apăsa de acum iarăși cu greutate pe umerii ardelenilor. Noul episcop ortodox a trebuit să declare că nu se va împotrivi trecerii românilor la uniație. Sate întregi din sudul și din răsăritul Transilvaniei au fost dislocate cu prilejul înființării regimentelor grănicerești (1763- 1765) și mii de familii ortodoxe au luat drumul pribegiei, trecând munții. Desigur că aceste lucruri nu-i vor fi rămas necunoscute fostului călugăr de la Cioara. Cine ar putea spune cu cât sânge vărsat și cu câte noi jertfe s-au făcut aceste „pacificări” oficiale, pe când pacificarea condusă de Cuviosul Sofronie s-a împlinit fără să fi curs un strop de sânge.

De aceea, el nu va fi uitat de cei ce îl slăvesc în veci, o dată cu întreaga Biserică Ortodoxă: „Viața cea cuvioasă ai ales, Părinte Sofronie. Dar potrivnicii Legei celei drepte schitul ți-au pustiit și te-au prigonit, vrând să te piardă. Ci tu, îndată încingând sabia vitejiei celei întru Hristos, te-ai împotrivit cu tărie uneltirilor dezbinătoare de frați. Pentru aceasta, vrednic de laudă ești, pururea-pomenite”.

Cinstirea lui se face cu laudă la 21 octombrie.

Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae 

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 458-465, Cuviosul Sofronie de la Cioara.

Viața Sfântului Mucenic Oprea Nicolae din Săliște

Odată cu urcarea pe tron a împărătesei Maria Tereza, pentru credincioșii din Transilvania, care voiau să-și păstreze credința strămoșească, a început o grea prigoană. Bătăi, amenzi și temniță nu conteneau să cadă peste bieții oameni, mai ales în urma predicilor cuviosului Visarion din primăvara anului 1744. Fața de declarațiile mincinoase ale noii stăpâniri că, prin unirea cu Roma, credința răsăriteană apostolică nu s-ar fi schimbat cu nimic, acesta arăta că uniația înseamnă în realitate o „clătire a legii”, un fel de „a treia lege”, nici ortodoxă, nici catolică. 

În aceste împrejurări, țăranul Oprea Nicolae1 s-a dovedit un zelos și neînfricat luptător pentru apărarea Ortodoxiei, după cum se poate dovedi din mărturiile scrise păstrate de dregătoriile vremilor acelora. Cel puțin de trei ori a ajuns să bată la porțile amintitei împărătese și ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva silniciilor și cerând libertate pentru credința strămoșească, din care pricină i s-a tras și moartea. 

Cel dintâi drum spre Viena l-a făcut în luna octombrie, anul 1748, când a însoțit pe alt apărător dârz al credinței ortodoxe și care va sfârși și el în temniță: măcelarul Ioan Oancea, din Făgăraș. De astădată nu au reușit să fie primiți chiar de împărăteasă, în schimb au bătut la destule uși din preajma palatelor ei, între care, chiar și la soțul împărătesei, căci iată cum se plângea? Oprea Nicolae într-o jalbă din 1749, înaintată mitropolitului sârb, Pavel Nenadovici, din Carloviț: „Noi, românii pravoslavnici din cinci districte ardelenești, ne-am dus la Curtea împărătească și am înaintat Crăiesei 3 memorii: unul la Chesarul, soțul ei, altul lui Konigsegg, generalul comandant de atunci peste întreg Ardealul, și încă unul trimisului moscovit, adică ministrului plenipotențiar al împărătesei rusești, Elisabeta Petrovna. Dar n-am putut aștepta răspunsul împărătesc, pentru că ne-a amenințat Cancelaria care purta treburile peste Ardeal să plecăm „îndată” din Viena, căci dacă n-am fi plecat, Dumnezeu știe ce rău ne-ar fi ajuns. Noi vrem preoți de legea noastră, căci pentru credința strămoșilor noștri suntem gata a suferi și mucenicie sau izgonire din această împărăție, iar legea nu o vom lepăda. Ca să ne dăm seama câtă dreptate se cuprinde în aceste cuvinte e bine să nu se uite că sute și mii de familii de români ardeleni au fost nevoiți să-și părăsească vetrele lor și să treacă peste munți, la frații lor, formând acolo vreme de un veac (1730-1830) peste 100 de sate de români „ungureni”, uneori mulțimile băjenarilor fiind atât de mari încât la un moment dat în documentele vremii s-a spus „toată Transilvania vine la noi!”. În orice caz, ne putem închipui cât de tulburați vor fi fost atât împărăteasa cât și sfetnicii ei vienezi și dregătorii ardeleni, pentru că niște oameni simpli, măcelari și țărani, au ajuns „să le încurce ițele” și să-i facă de ocară în ochii străinătății, că prigonesc peste măsură un popor întreg mai ales din pricină că nu era lăsat în pace în credința lui. 

Când a fost vorba să pornească pe cel de al doilea drum, Mucenicul Oprea a fost mai grijuliu și mai înțelept. Auzind că între timp pe măcelarul Ioan Oancea „l-au bătut în hiară și l-au băgat în temnița cea de pierzare”, ca să nu pățească și el așa ceva, Oprea Nicolae s-a așezat în Banat în tovărășia unor plugari și oieri români din părțile Sibiului, mutați acolo de curând. Se vede că de când avusese noroc să întâlnească pe mitropolitul de la Carloviț, el a învățat care trebuie să fie cuprinsul jalbelor viitoare : 

1) dreptul de a-și păstra netulburați credința strămoșească; 

2) să se trimită la fața locului o comisie înaintea căreia să poată declara fiecare dacă vrea să rămână ortodox sau unit și 

3) să se îngăduie și ortodocșilor episcop legiuit, după ce mai Sine de 50 de ani acest drept le-a fost răpit. 

De acolo, din Banat, Oprea Nicolae a luat legătura cu cei din părțile Sibiului, care-i trimeteau știri și bani, încât el a putut plăti cheltuielile cerute de un agent din Timișoara, care compunea în nemțește sau în latinește cuprinsul jalbelor destinate să ajungă în mâna împărătesei și a dregătorilor ei. Așa înțelegem de ce în decursul anilor 1749-1752, drept urmare a memoriilor sau jalbelor strecurate de acest neînfricat apărător al credinței, cancelariile de la Viena și de la Sibiu au fost nevoite să dea totuși un răspuns întemeiatelor plângeri privitoare la libertatea credinței ortodoxe. 

Într-adevăr, ei întrecuseră măsura. La sărbătoarea Paștilor din anul 1749, slujbașii guvernului ardelean au atârnat câte un toiag la fiecare biserică și au dat de știre că cei care nu vor cerceta biserica în care slujeau preoții uniți vor primi câte 50 de lovituri de băț și o amendă de 12 florini. Nesupușii erau aruncați în temniță, de unde nu erau eliberați decât sub jurământ că nu vor mai sluji (dacă erau preoți), iar mirenii, dacă jurau că nu se vor mai plânge nimănui pentru suferințele lor. 

La întrebarea ce i se va fi făcut de către împărăteasă, guvernul ardelean recunoaște că a folosit forța împotriva „acestui soi rău de oameni”, care e poporul român, nerecunoscut niciodată de legile, țării și care se face vinovat și prin aceea că se adună la slujbe dumnezeiești prin locuri ascunse și prin păduri. Fără scrupule se mai declara în rapoartele acestor dregători că, „afară de câțiva greci” de pe la Brașov și de la Făgăraș, toți românii ar fi îmbrățișat unirea cu catolicismul. Ba că de curând, „în urma măsurilor luate” chiar prin semnături scrise, s-ar fi strâns declarații de la „răsculații” din părțile Sibiului și ale Săliștei că vor primi de acum încolo pe „popii uniți”. 

Văzând atâta răutate și atâta înșelăciune, neobositul Oprea Nicolae răspunde printr-un alt memoriu că încă Leopold I, bunicul împărătesei, făgăduise printr-un „privilegiu” din anul 1700 că și românilor li se va asigura libertatea de credință. E drept că într-o altă scrisoare împărătească se declară că românii nu mai au voie să cerceteze pe agentul Orenchi din Timișoara, care tradusese jalbele românilor în limbi străine. Dar, curajos, Sfântul Oprea ține să declare ca, „dacă nu va fi oprită prigoana, ușor se pot naște tulburări, care pot primejdui țara întreagă”. Se știe că atât el cât și alți luptători pentru credință au căutat de câteva ori pe ministrul rus de pe lângă Curtea din Viena, Mihail Bestuiev-Riumin, căruia i-au cerut să-i ocrotească, ceea ce se știe că acest dregător a și făcut-o. Tot așa se știe că alți luptători pentru Ortodoxie au alergat chiar în Rusia, cerând ajutorul împărătesei Elisabeta. Deși va fi aflat de primejdia care-l amenința, totuși cel de-al doilea drum la Viena a avut loc în toamna anului 1750. 

Desigur că, față de o astfel de îndrăzneală a unui simplu țăran, încă la 22 mai 1749, împărăteasa Maria Tereza răspundea guvernului ardelean prin scrisori tainice că, „întrucât de repetate ori și în chip atât de neîngăduit acest om ne-a tulburat cu drumurile lui, din care se vede că el e căpetenia mai multor astfel de răsculați, atunci când se va întoarce acasă, să fie prins și întemnițat”. Și, într-adevăr, așa se va întâmpla în primăvara anului 1752, după cum aflăm din ancheta care i s-a făcut lui și preotului Moise Măcinic din Sibiel. Pentru Sfântul Oprea Nicolae, acesta era cel puțin al treilea drum făcut în capitala împărăției. 

Temându-se că prin jalbele lor, românii vor da în vileag purtarea cu două fețe a dregătorilor, în frunte cu împărăteasa însăși, judecătorii au întrebat: 

„- La ce domni străini v-ați mai plâns ?”. Oprea Nicolae a răspuns : 

„- N-am fost la nimeni altcineva decât la Majestatea Sa, apoi la domnul cancelar Kaunitz și aici”. 

Interogat dacă ei au mai fost până acum cu alte plângeri la Viena, același neînfricat mărturisitor precizează: „- Eu am venit aici pentru întâia dată în 1748, împreună cu Ioan Oancea din Făgăraș, și de aici am adus cu noi în scris hotărârea Crăiesei, în care se spunea că oricine are libertatea să fie ori unit, ori neunit, după cum voiește. Am spus cu bucurie vestea aceasta la toți oamenii noștri pe care i-am întâlnit și fără zăbavă ne-am înfățișat la excelența sa guvernatorul Haller din Sibiu, care însă ne-a primit așa fel că pe Oancea l-au arestat numaidecât, iar eu am scăpat cu fuga, împreună cu alți patru inși”. 

Iarăși, ca să ascundă planurile lor, guvernanții din Sibiu, în loc să facă cunoscută poporului Diploma de toleranță pe care Oprea spunea că a adus-o scrisă de la Viena, au dat ordin să se citească înaintea mulțimilor adunate „textul latin al diplomei, fără ca să-l traducă în românește, așa încât noi n-am putut înțelege nimic din tot ordinul Crăiesei”. 

La întrebarea dacă au fost de mai multe ori la Viena, Oprea Nicolae a răspuns: „- Da, eu sunt acum pentru a treia oară aici. Înainte cu doi ani au mai fost ca deputați ai țării încă doi inși: popa Stan din Sadu (care a fugit între timp din Ardeal și s-a așezat în satul Sân-Mihai din Banat, unde locuiește și acum cu soția și cu copiii lui) și împreună cu el a mai fost și călugărul Nicodim din Țara Făgărașului, care a înfățișat împărătesei o inștanție în 7 puncte, dar, auzind că ar vrea să-l întemnițeze, a fugit la Petersburg în cauza credinței noastre”. 

Tot acum mucenicul declara că în cea de a doua călătorie a mai avut alături de el „încă patru deputați, și anume: Bucur Mogoș (sau Bârsan) din Gura Râului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana și Constantin Petrică din Jina. Atunci am fost primiți de excelența sa contele Kolovrat, președintele comisiei Curții din Viena, care ne-a sfătuit să plecăm acasă, că nu ni se va întâmpla nimic rău. Eu, însă, înțelegând de la domnul Boer că românii totuși vor trebui să primească pe preoții uniți, ne-am hotărât cu toții să mergem în Banat, iar nu acasă. Dar dintre toți aceștia, am auzit că cel dintâi mai trăiește încă în Ardeal, al doilea s-a dus în Țara Românească, ceilalți doi au murit, și anume al treilea pe drum, la Bratislava, iar al patrulea în Banat, așa că din toți patru am rămas aici numai eu în viață, de aceea m-am așezat în Banat, în satul Becicherec, lăsându-mi nevasta și copiii, o fată, în Ardeal”. După care continuă: „În satul Becicherec am rămas neîntrerupt până acum când m-au cercetat alți doi deputați din Ardeal: popa Ioan din Poiana și popa Ioanăș din Galeș”. 

La întrebarea ce i-a îndemnat să călătorească la Viena de atâtea ori în numele unui popor care de peste 40 de ani s-a unit cu Roma, unire pe care n-o poți părăsi fără să-ți calci jurământul, Oprea Nicolae a răspuns: „recunoaștem că-i păcat mare să-ți părăsești credința, numai că noi n-am fost niciodată uniți, așadar, nici nu părăsim unirea, ci rămânem numai în vechea noastră credință. Căci oricât s-ar părea că am fost uniți, totuși aievea lucrul stă cu totul altfel, căci numai preoții noștri s-au arătat ca și cum ar fi uniți și au jurat, pe deoparte, că ei ar fi primit legea nemțească, adică unirea, iar de altă parte, față de noi se legau pe tot ce aveau mai scump și se jurau în tot chipul că ei numai cu de-a sila s-au arătat față de domni că ar fi uniți, dar că aievea ei nu ar fi fost, ci ar fi rămas statornici în vechea credință și ca jurământul pe care l-au făcut în silă nu ar avea nici o tărie. Aceasta este acum pricina de căpetenie că noi pe astfel de înșelători nu vrem să-i mai suferim, nici să-i mai avem ca preoți ai noștri, ci poftim astfel de preoți, care joacă numai într-un fel, iar nu în două feluri”. 

„Cu alte cuvinte, continuă el, noi vrem să ni se dea vlădică de la Carlovăț, ca să ne liniștim conștiința, căci noi am fi primit mai bucuros chiar preoți curat catolici, care au rămas și au crezut totdeauna într-un singur fel, decât unii ca aceștia care grăiesc în două feluri. De aceea încă o dată, noi cerem în nu-mele nostru și al poporului fie episcop de legea noastră, fie drum slobod să plecăm din țară. Dacă preoții uniți vreau să spună acum că poporul a fost vreodată unit, vor trebui să dovedească cum că om de om s-a mărturisit că e unit, nu numai preoții, și deci că întreg poporul ar fi primit cu vot obștesc unirea. Dar așa ceva ei nu vor putea dovedi niciodată, pentru că numai popii s-au iscălit”. 

E într-adevăr uimitor curajul și eroismul acestui țăran luminat, a cărui sfântă îndrăzneală a ajutat „să se facă pe voia satului, iar nu a împăratului”. Este inutil să mai insistăm asupra puterii credinței, a nădejdii în pronia dumnezeiască, a seninătății rugăciunii și a altor virtuți, care susțineau echilibrul sufletesc și dârzenie mucenicului. 

Așa au fost prinși și aruncați în temnița Kufstein, din Tirol, Oprea Nicolae și Popa Moise Măcinic. Numele lor a intrat în conștiința întregului popor român din Transilvania, care spunea, între altele, în câteva jalbe adresate în 1755-1756 mitropolitului sârb din Carloviț: „Multă dorire are țara de ei, care nu știm de mai sunt în viață undeva sau ba”, „că sunt oameni buni și de noi toți cu voia noastră trimiși”. Aceleași glasuri au fost auzite și pe vremea răscoalei conduse de cuviosul Sofronie (1761). Altă constatare dureroasă a fost exprimată în 1765 de un scriitor: „de ne-ar fi ocărit pe noi vrăjmașii noștri arieni, calvini, luterani, armeni, măcar și apuseni și alți potrivnici, am fi răbdat, dar iată că ne ocărăsc pe noi românii noștri, cei dintr-o casă cu noi, cei care nu de mult erau tot una cu noi în aceeași casă a lui Dumnezeu”. 

Tot cam pe vremea aceea, cunoscuta cronică în versuri: Plângerea sfintei mănăstiri a Silvașului dădea glas și ea pentru recunoașterea acelorași fapte netrecătoare de apărare a credinței ortodoxe prin care Mucenicul Oprea Nicolae a ajutat, prin jertfa sa, la păstrarea unității de credință străbună : 

„Atuncea săliștenii
Cu cei de lângă ei împrejurenii
Au căutat oameni să găsească
Treaba lor să le-o plinească. 
Și cu toții s-au sfătuit
Pe trei oameni au găsit:
Doi preoți și un mirean,
Din Săliște și din scaun,
Preotul Măcinic și cu Oprea Miclăuș 
Și preotul Ioan din satul Galeș.
Pe acești trei i-au ales
La Chesaro-Crăiasa au trimes.
Crăiasa rugăciunea lor a primit
Și cu drag li s-a făgăduit
Cum că ea silă lor nu le face,
Ci să se odihnească în pace
Și cu unația nimeni să nu-i silească,
Ci într-a lor pravoslovie să trăiască.
Atunci Aron ca un leu răcnind s-a sculat,
Prin scrisori după ei a alergat
Și pe câți trei în Viena i-a închis
Și acolo viața lor s-a stins”. 

Ce se va fi întâmplat cu cei doi închiși între zidurile groase ale cetății Kufstein nu se știe. Curtea din Viena vestea încă în anul 1756 că unul dintre aceștia a reușit să fugă. Nu se poate preciza despre care din ei poate fi vorba. Dar și dacă va fi văzut lumina zilei, desigur că el își va fi pierdut urma departe de casa sa, căci la ai săi nu se mai putea întoarce. Târziu de tot, în 1784, deci după 32 de ani de așteptare, când Stana, soția Mucenicului Oprea, a cerut să i se elibereze soțul, la porunca noului împărat Iosif al II-lea, cancelaria împărătească a răspuns că „nu s-a aflat în nici o temniță din Austria nici cea mai mică știre că ar mai fi în viață un astfel de om, decât că se știe că pentru îndrăzneala de a fi ajuns până la tronul Majestății Sale au fost arestați „unii capi ai răscoalei de atunci. Dacă se va afla ceva mai mult, răspunsul va fi trimis prin cancelaria ardeleană”. 

Dacă oamenii nu l-au mai aflat, desigur că îngerii lui Dumnezeu și inima poporului român i-au înălțat Sfântului Oprea locaș de neuitat în altă patrie, mai liberă, plină de slavă cerească. Acest gând l-a împlinit în 21 octombrie 1955 și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a trecut pe Sfântul Oprea Nicolae în rândurile sfinților noștri. 

Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae 

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 451-457, Sfântul Mucenic Oprea Nicolae.