,, În parte am vorbit despre ea, puțin mai înainte. Rugăciunea inimii cere în primul rând renunțarea la lume, ascultarea de un duhovnic, hotărârea de a se înstrăina și de a păzi poruncile lui Hristos. La început atenția noastră se concentrează pe împlinirea poruncilor lui Hristos și este ocupată cu deprinderea înfrânării și ascultării. Știm din învățătura Sfinților Părinți că virtuțile nu unesc desăvârșit pe om cu Dumnezeu ci ele sunt mijlocul cel mai bun pentru dobândirea rugăciunii care unește pe om cu Dumnezeu-Sfânta Treime. Virtuțile sunt condiția esențială pentru a primi mai mult har, dar ele aduc prin ele însele har. Când duhovnicul, care are experiența rugăciunii lui Iisus, realizează că voința ucenicului său a fost tăiată și că a fost curățit de patimile cele mai grozave, numai atunci hotărăște să-i dezvăluie tainele rugăciunii lui Iisus. Dar chiar și atunci, nu îi spune totul ci doar atât cât poate el duce și lucra. Îl călăuzește puțin câte puțin pentru a evita o cădere prea mare, în caz că ar putea fi dezamăgit sau înșelat.

— Ce sunt aceste trepte? Care sunt pașii care ne duc la unirea cu Hristos și la înfruptarea din harul îndumnezeitor? 

— Scopul fundamental al rugăciunii lui Iisus este reunificarea omului „care s-a împărțit”. 

— Iartă-mă te rog că te întrerup. Ce înseamnă reunificarea omului? 

— Omul, potrivit Scripturii, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este Treime, adică, ființă în trei ipostasuri (Tată, Fiu și Duh Sfânt). Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic dar multiplu. El are trei puteri: mintea (rațiunea), dorința (poftă) și voința (mânia). 

Toate trei trebuie să fie unite și îndreptate spre Dumnezeu. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prefacerea lor după fire înseamnă pentru minte să cunoască pe Dumnezeu, pentru dorința să dorească și să iubească numai pe Dumnezeu, iar pentru voința să împlinească voia lui Dumnezeu. În acest fel e împlinită porunca „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta” (Marcu 12, 30). Când mintea rămâne în Dumnezeu, ridică dorința să Îl iubească și voința să lupte împotriva duhului rău și să caute curățirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, există unirea. 

Păcatul rupe uniunea celor trei însușiri ale sufletului. Mintea tinde să-L nesocotească pe Dumnezeu, pofta este îndreptată înspre creaturi nu spre Creator, iar voința este supusă tiraniei patimilor. În acest fel, păcatul înrobește cu totul sufletul. Privește cum descrie Sfântul Grigorie Palama această stare. Mai întâi mintea se mișcă departe de Dumnezeu și se întoarce spre celelalte creaturi: „de câte ori deschidem o ușă patimilor, mintea se împrăștie imediat, preocupată tot timpul de lucrurile trupești și lumești, asupra mulțimii plăcerilor și gândurilor împătimite care vin cu ele”. Apoi mintea, căzând de la Dumnezeu, abate dorința de la El și de la poruncile Lui: „când mintea rătăcește, dorința se risipește în desfrânare și nebunie, împrăștiindu-se asupra nenumărător lucruri rele … iar mintea moleșindu-se, puterile sufletului se împuținează iubind mai mult făpturile și dorindu-le pe acelea. Tânjind după diversitate, poftă se dezbină în plăceri, risipindu-se în ele, de aceea ajungând să dorească necurățiile nu cele trebuincioase, adică cele trupești nu cele cuviincioase, sau cu alte cuvinte dorind nu lucrurile cele ce-i sunt de trebuință, ci pe cele deșarte și lipsite de slavă”. În cele din urmă voința este supusă patimilor, este chinuită și „omul, care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu, se face ucigaș și nu doar asemeni celor mai sălbatice fiare, ci și târâtoarelor și animalelor otrăvitoare, asemănându-se unui scorpion, unui șarpe, unui pui de viperă”. 

Deci, cele trei puteri ale sufletului se abat de la Dumnezeu și în același timp se pierde unitatea dintre ele. Dorința ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu dar voința nu-i permite; pofta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu dar mintea, neavând credința în El, nu vrea să-L iubească. Noi luptam pentru această unitate și o atingem, în final, prin rugăciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe cu adunarea minții. Scopul nostru este să despărțim mintea de atracțiile care o înconjoară și să o aducem înlăuntrul ei astfel încât și pofta să fie adusă înapoi. 

— Mi-ai făcut o prezentare strălucită, mulțumită căreia am înțeles foarte bine. 

—Nu eu fiule, ci Părinții sunt cei care ți-au spus acestea. 

— Ai putea să-mi explici mai amănunțit care sunt treptele rugăciunii? De unde se începe și cum se înaintează? 

— Sunt cinci stadii importante. Prima treaptă constă în rostirea cu voce tare a rugăciunii lui Iisus. Rostim rugăciunea cu buzele, în același timp încercând să ne îndreptăm atenția asupra cuvintelor rugăciunii. 

În al doilea stadiu spunem rugăciunea lui Iisus în minte. Întreaga noastră atenție este îndreptată din nou asupra cuvintelor, dar este adunată în minte. Când mintea obosește o lăsăm să se odihnească și începem din nou să rostim rugăciunea cu buzele. Această metodă că și folosirea mătăniilor este încă nivelul cel mai de jos al rugăciunii lui Iisus. Însă de la acesta trebuie să pornească oricine și de îndată ce ajunge la desăvârșire dispar cele ale nedesăvârșirii. După ce mintea s-a odihnit, reîncepem rugăciunea, concentrându-ne din nou toată atenția înăuntrul ei. 

Sfântul Nil ne sfătuiește: „Amintește-ți întotdeauna de Dumnezeu și mintea îți va deveni răi”. Apoi în al treilea stadiu rugăciunea lui Iisus coboară în inimă. 

Mintea și inima sunt acum unite. Atenția este adunată toată în inimă și este cufundată din nou în cuvintele rugăciunii lui Iisus, dar mai înainte de toate înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută. 

În al patrulea stadiu rugăciunea se rostește de la sine, în timp ce ascetul lucrează, mănâncă, vorbește, când el este la biserică sau chiar atunci când doarme. 

„Eu dorm dar inima-mi veghează” se spune în Sfânta Scriptură (Cântarea cântărilor 5, 2). 

Apoi, la al cincilea stadiu înlăuntrul sufletului se simte o flacără dumnezeiască, arzând blând și înveselindu-l. Harul lui Hristos sălășluiește în inimă, Sfânta Treime Și-a făcut locaș. „Și suntem lăcaș al lui Dumnezeu, atunci când El trăiește înlăuntrul nostru, așezat în amintire. Devenim biserica al lui Dumnezeu atunci când amintirea Lui nu este umbrită de griji pământești, și mintea nu este tulburată de gânduri nestăpânite; de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlăuntrul Lui, alungând patimile care cheamă gândurile nestăvilite, și viețuind într-un mod care-l duce la virtuți” (Sf. Vasile cel Mare). Astfel, el simte înlăuntrul său prezența dumnezeiescă, harul acesteia împărtășindu-se și trupului său care devine mort pentru lume și răstignit patimilor. Și acesta este stadiul cel mai înalt, care este uneori legat de vederea Luminii necreate. Acesta este, practic, cursul dezvoltării rugăciunii lui Iisus. Fiecărui stadiu îi corespunde un anume dar. 

— Gheron, îngăduie-mi câteva întrebări care s-au ivit în timp ce vorbeai de treptele rugăciunii lui Iisus. Ce înțelegi prin cuvântul inima? 

— Inimă este, potrivit învățăturilor Sfinților Părinți centrul lumii spirituale. 

Dintre multele păreri ale Părinților cu privire la acest subiect voi menționa una deosebită, a Sfântului Epifanie, episcopul Constanției Ciprului: „Din acest motiv, n-avem nevoie în vreun fel să căutăm sau să descoperim ce parte a omului corespunde chipului lui Dumnezeu, ci să mărturisim că acest chip există în om. 

Astfel nu vom disprețui harul lui Dumnezeu și vom crede în El. Pentru că orice spune Dumnezeu e adevărat, măcar că în oarecare măsură cuvântul Său a scăpat puterii noastre de înțelegere”. Așa cum o rază când cade pe o prismă este împrăștiată în toate părțile, în același chip sufletul se exprimă prin întreaga ființă umană. Totuși când rostim rugăciunea lui Iisus, ne fixăm atenția pe organul fiziologic, adică pe inimă, fiind astfel întorși înlăuntrul nostru, în „adâncul inimii”, despărțiți de lumea exterioară. Prin întoarcerea în sine a minții, aceasta – fiind una dintre puterile sufletului – se reîntoarce în locuința sa și este unită cu celelalte puteri sufletești. 

— Îngăduie-mi o altă întrebare. Toți cei ce se bucură de Dumnezeu urmează drumul pe care tocmai mi l-ai descris? 

— Majoritatea, da. Sunt însă unii care, chiar de la început caută să unească mintea cu inima făcând exerciții de respirație. Inspiră pe cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase” și expiră pe cuvintele „miluiește-mă”, urmărind în minte aerul pe tot drumul lui, de cum intră în nas până la inimă unde rămân câtva timp. 

Acest lucru, bineînțeles, se face pentru a permite minții să se fixeze pe rugăciune. Sfinții Părinți ne-au lăsat și o altă metodă. Inspirăm rostind cuvintele rugăciunii lui Iisus și lăsăm aerul să iasă repetându-le. Însă această metodă cere maturitate duhovnicească, deoarece folosind acest mod de respirație pot apărea multe greutăți, multe probleme și de aceea ar trebui evitată dacă nu avem un duhovnic încercat care să ne îndrume. Poate fi folosită, însă doar pentru a fixa mintea asupra cuvintelor rugăciunii, astfel încât să nu se împrăștie. Repet, pentru aceasta trebuie să cerem binecuvântare de la duhovnic. 

— Ai spus mai înainte, Gheron, că scopul rugăciunii lui Iisus este de a aduce mintea înapoi în inimă, adică energia în esență. Trăim aceasta mai ales la a treia treaptă a acestei sfinte cai. Însă, când ai vorbit de cel de-al cincilea stadiu, ai amintit un citat din Sfântul Vasile cel Mare: „de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlăuntrul Lui”. Cum vine mintea în inimă și în același timp pleacă spre Dumnezeu? Nu este această oare o contradicție? 

— Nu, nu este, a răspuns sfântul pustnic. După cum învață Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți, cei ce se roagă sunt pe trepte diferite. Există începători și avansați sau, după cum sunt mai bine numiți în învățăturile Părinților, cei practici și cei teoretici. Pentru cei practici, rugăciunea este născută de frică de Dumnezeu și de o nădejde neclintită în El, în timp ce pentru cei teoretici, rugăciunea este zămislită din dorul fierbinte pentru Dumnezeu și din curăția desăvârșită. 

Caracteristica primei stări – a celor practici – este concentrarea minții înlăuntrul inimii, când mintea se roagă lui Dumnezeu fără tulburare. 

Caracteristica celei de-a doua stări a rugăciunii – aceea a celor teoretici – este încântarea minții prin Lumina necreată, încât nu mai este conștientă nici de lume nici de sine însăși. Aceasta este răpirea (extazul) minții și spunem că la acest stadiu mintea „pleacă” la Dumnezeu. De Dumnezeu purtătorii Părinți care au trăit aceste stări binecuvântate ne descriu această răpire: „este încântarea minții de lumină dumnezeiască și nesfârșită, astfel că nici de sine nici de vreun alt lucru creat nu mai știe, ci doar de Cel Care prin dragoste, a aprins în ea o astfel de strălucire” (Sf. Maxim Mărturisitorul). 

— Mai permite-mi o întrebare. N-am putut înțelege citatul pe care l-ai amintit mai înainte „Eu dorm, dar inima-mi veghează” (Cântarea cântărilor 5, 3). Fa, te rog, dragoste pentru mine și explică-l. Cum este posibil ca inima să continue rugăciunea în timp ce omul doarme? 

— Acest pasaj este scris în cartea Vechiului Testament numită „Cântarea Cântărilor”. Nu este greu de explicat. Proorocul David spune că inima omului e adâncă. Toate întâmplările, toate sentimentele și preocupările minții de peste zi intră în adâncurile minții, în ceea ce numim uneori subconștientul. Așa, cu aceleași lucruri cu care se ocupă omul în timpul zilei, inima se va ocupa noaptea, când mintea și forțele omului se odihnesc – și acest lucru se vede clar în visele noastre. Sfântul Vasile cel Mare spune „în mare măsură nălucirile nopții (visele) sunt o reflectare a gândurilor noastre de peste zi”. Preocupările și gândurile rele din zi dau naștere viselor rele. La fel se întâmplă cu faptele bune. Ascetul și omul lui Dumnezeu se gândește întreaga zi la El prin rugăciunea lui Iisus. Amintirea lui Dumnezeu prin repetarea rugăciunii lui Iisus, este bucuria lui. El face totul, fie ca mănâncă sau bea, pentru slava lui Dumnezeu potrivit cuvântului Apostolului. 

Este normal, deci, că inima lui se gândește la Dumnezeu și se roagă chiar și în timpul celor câteva ore de odihnă din noapte. În acest fel inima lui e întotdeauna trează. “

extras din ,, O noapte în pustia Sfântului Munte “ – Mitropolitul Ierothei Vlahos