,, Îți mulțumesc foarte mult, Gheron, pentru aceste explicații. Până aici am reușit să te urmăresc. Știu acum care sunt treptele rugăciunii, adică felul în care sporești în această deprindere dumnezeiască. Dar, aș vrea să te întreb dacă această lucrare se face fără nici un fel de muncă. Nu e necesară luptă și nevoință? Împărăția lui Dumnezeu „se ia prin străduință, și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12) – nu este nevoie de violență și în această lucrare a rugăciunii lui Iisus, dacă Împărăția lui Dumnezeu este gustată prin ea? Pentru că, după cum am citit în Sfântul Grigorie Palama, vederea Luminii necreate este Împărăția Cerurilor. Atunci în ce constă luptă?

—Bineînțeles că lupta este trebuincioasă, a răspuns înțeleptul Atonit, ba mai mult, atletul trebuie să verse mult sânge. În acest caz, se împlinesc spusele Sfinților Părinți: „Dai sânge și iei duh”. Chiar și Adam, care a fost în starea vederii lui Dumnezeu, a pierdut Paradisul pentru că nu s-a luptat. Cu atât mai mult ne este nouă trebuincioasă luptă pentru a ne însuși harul dumnezeiesc. Cei ce pretind că nu e necesară luptă se înșeală. „Priceperea duhovnicească fără curățirea inimii este teologia diavolilor”, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Înainte de Cădere rugăciunea s-a făcut fără efort, ca de exemplu în neîncetata doxologie a îngerilor.

Însă după cădere sunt absolut necesare luptă și efortul. Numai în Împărăția lui Dumnezeu drepții se vor întoarce la acea stare inițială. 

— Aș dori mult să-mi descrii această luptă. 

— Prima și cea mai mare luptă a omului este să-și adune mintea: să o despartă de lucrurile din jurul lui, de obiecte, întâmplări, gânduri rele și chiar și de cele bune. Pentru că mintea când pleacă de la Dumnezeu își pierde sursa de viață, devine moartă, că peștele scos din apă. Așa spune Sfântul Isaac Șirul: „Ceea ce i se întâmplă peștelui ce a ieșit din apă, i se întâmplă și minții când iese din amintirea lui Dumnezeu și este atrasă în amintirea lumii”. După cădere, mintea este asemeni câinelui care tot timpul vrea să fugă și care este foarte dibace în a scăpa. Este asemenea fiului risipitor din parabolă, care voind să plece de la casa părintească, își ia partea de avere cu el (dorința și voința), pe care o risipește și o irosește „în desfrâu”. Aceasta o spun Părinții, mai ales Sfântul Grigorie Palama care, cum am spus mai înainte, a trăit această viață lăuntrică. 

— Dar cum poate fi mintea adunată? 

— Este ceea ce s-a întâmplat și cu fiul risipitor. Ce citim în acest capitol? „Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu, sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tata, am greșit la cer și înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și sculându-se, a venit la tatăl său… Și a zis tatăl către slugile sale … aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era și a înviat; pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească.” (Luca 15, 17-24) Mintea risipitoare are și ea nevoie să „se întoarcă în sine” de la distragerea ei, să simtă dulceață și fericirea căminului părintesc și să se întoarcă în acesta, unde va fi sărbătoarea cea mare și unde va simți multă bucurie. Va auzi glasul rostind „fiul meu mort era și a înviat; pierdut era și s-a aflat” (Luca 15, 24) și mintea „moartă” va fi înviată. Numai când mintea coboară în inimă ia naștere bucuria, ca atunci când cineva care locuiește în străinătate se întoarce la casa sa, așa cum scrie Nichifor Monahul. „Asemeni unui om care a trăit în străinătate, când se întoarce acasă nu știe ce să facă de bucurie pentru întâlnirea cu soția și copiii săi, în același fel mintea, când este unită cu sufletul, se umple de bucurie și plăcere negrăită”. 

Pentru a-ți aduna mintea trebuie mai întâi să-ți încălzești inima. Pururea pomenitul meu Stareț obișnuia să șadă puțin când apunea soarele, gândindu-se la starea sa lăuntrică. După această inimă fiindu-i pregătită (încălzită), începea să rostească rugăciunea lui Iisus până în zori, când începea Sfânta Liturghie. Apoi… 

— Gheron, iartă-mă că te întrerup. N-am reușit să te urmăresc foarte bine. Ce înseamnă „își încălzea inima”? Cum se încălzește inima și de ce este necesară această lucrare pentru rugăciunea lui Iisus? — Te va ajuta exemplul fiului risipitor. „Dar venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-ma mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15, 17-18). Adică s-a gândit în același timp la belșugul căminului părintesc precum și la starea sa mizeră și a fost îndemnat imediat să se reîntoarcă la tatăl său. A făcut un efort uriaș pentru a-și obliga dorința și pofta să vrea să se întoarcă. Și noi facem la fel cu rugăciunea lui Iisus. 

Încercam să devenim conștienți de păcătoșenia noastră, de starea noastră mizeră. 

Să ne vedem nelegiuirile lucrate în fiecare zi. Să ne cercetăm diferitele întâmplări și păcate, dar numai „la suprafață”, adică din afară și ne simțim de parcă am fi în fața unui tribunal unde suntem judecați. Dumnezeu este Judecătorul și noi stăm în banca acuzaților. Cu astfel de simțăminte să strigăm după milă și să plângem, căci rugăciunea netulburată vine prin lacrimi. Părinții spun că de va voi cineva să ajungă la rugăciune neîncetată și la o viață monahală desăvârșită, trebuie să învețe să plângă, să se învinuiască și să se certe pe sine cu toată puterea sa. Să se vadă mai rău decât toți ceilalți. Să se vadă asemeni un animal murdar ce trăiește în întunericul păcatului și al necunoștinței. Ar trebui să se facă remarcat pentru talentul de „a se pârî”, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „ar trebui să se învinuiască pentru păcatele sale, pârându-se și certându-se și nu să aștepte dojana celorlalți”… Cu alte cuvinte, ar trebui să fie el primul care să se osândească, după cum se spune în Pildele lui Solomon, și în acest chip să se pregătească pentru rugăciune. Sfântul Isaac Șirul scrie că înainte de a începe să ne rugăm, să cădem în genunchi, cu mâinile la spate și să ne socotim osândiți. Așa, va veni gândul vinovăției. De fiecare dată ar putea fi altfel. Trebuie să stăruim și să chibzuim asupra acestui gând ferindu-ne în același timp de orice imagine. Atunci mintea coboară în inimă cu pocăința, începem să plângem și rugăciunea este rostită fără tulburare. Dar să folosesc un exemplu din viața lumească. Când un om din lume își amintește supărarea pe care i-a făcut-o cineva și stăruie asupra acestui gând, simte o mușcătură în inimă și începe să plângă imediat. Același lucru se întâmplă cu cel ce practică rugăciunea lui Iisus eliberat de gândurile lumești și egoiste. Se gândește: „L-am supărat pe Hristos, m-am îndepărtat de darul lui Dumnezeu”. 

Inimă poate fi rănită adânc de un astfel de sentiment. Și când inima e străpunsă de pocăință (iar nu de o forță exterioară) doare mai mult decât orice rană făcută pe trup. Această rană păstrează necontenit mintea în Dumnezeu și cel ce este rănit nu poate nici măcar să doarmă noaptea, simțindu-se de parcă ar ședea pe cărbuni aprinși. Este, de aceea, cu putință ca el să rostească rugăciunea lui Iisus, cu inima străpunsă, pentru un sfert de oră iar apoi sufletul său răscolit își va aminti de Iisus zi și noapte. Aceasta este rugăciunea neîncetată. Repet, el poate realiza aceasta după câteva minute de rugăciune intensă, cu lacrimi, și poate simți lucrarea rugăciunii lui Iisus înlăuntrul său multe zile. Trebuie accentuat faptul că este absolut necesar să recunoaștem nevrednicia noastră pentru că rugăciunea lui Iisus să lucreze înlăuntrul nostru. Sporirea rugăciunii depinde de sporirea conștiinței păcătoșeniei noastre. Fără această conștiință, rugăciunea adevărată nu există. Deci, rugăciunea ar trebui împletită cu tânguirea. Într-adevăr, Părinții învață că urcarea spre rai este legată de coborârea înlăuntrul nostru. Cu cât ne coborâm atenția mai adânc în suflet, cu atât descoperim tainițele inimii noastre. Prin pocăință Împărăția Cerurilor coboară înlăuntrul inimii și o transformă în rai. Îndemnul „pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 3, 2) este întotdeauna în putere. Doar prin pocăință suntem noi călăuziți spre vederea Împărăției. 

— Este posibil ca omul devenind conștient de păcătoșenia sa să deznădăjduiască și să abandoneze lupta? 

— Bineînțeles că este posibil. Dacă se întâmplă așa, înseamnă că diavolul i-a strecurat ideea de păcătoșenie în minte spre a-l arunca în disperare. Când devenind conștienți de păcătoșenia noastră, ne întoarcem spre Dumnezeu și îi cerem harul prin rugăciune, aceasta este un dar de la Dumnezeu, o lucrare a harului lui Hristos. 

Separat de conștiința păcatului, a continuat Gheron, sunt și alte căi de încălzire a inimii. Spre exemplu, amintirea morții. „Acestea-mi sunt ultimele ceasuri”, se gândește el, „și diavolii vor veni în scurt timp să-mi ia sufletul”. Acest gând, atunci când nu este însoțit de imaginație, aduce în suflet teamă și îndeamnă la rugăciune. Avva Teofil arhiepiscopul ne sfătuiește să chibzuim „ce fel de frică și cutremur și nevoie avem să vedem, când sufletul se despărțește de trup! Că vine la noi oaste și putere de la stăpânirile cele potrivnice, stăpânii întunericului, stăpânitorii vicleșugului și începătoriile și stăpâniile, duhurile răutății și că într-un chip de judecată îl țin pe suflet, aducând asupra-i toate păcatele lui cele întru știință și cele întru neștiință, de la tinerețe până la vârsta în care a răposat. Deci, stau pârându-l de toate cele făcute de dânsul. Ce fel, dar, de cutremur socotești că are sufletul în ceasul acela, până ce va ieși hotărârea și i se va face slobozenia lui? Acesta este ceasul nevoii lui, până ce va vedea ce sfârșit va lua el. Și iarăși dumnezeieștile puteri stau în preajma fetei celor potrivnici și ele aducând cele bune ale lui. Ia seama dar, că sufletul stând în mijloc, cu multă frică și cutremur stă, până ce judecata lui va lua hotărâre de la Dreptul Judecător. Și de va fi vrednic, aceia iau certare, iar el se răpește de la dânșii și de aceea fără de grijă este, sau mai bine să zic, locuiește după cum este scris: „precum al celor ce se veselesc tuturor le este locașul la Tine” (Psalm 86, 7). Atunci se împlinesc cele scrise: „au fugit durerea, întristarea și suspinarea” (Isaia 35, 10). Atunci scăpând, se duce la acea bucurie și slavă negrăită, în care se va și așeza. Iar de va fi trăit cu lenevire, aude glasul cel prea înfricoșat: „să fie ridicat cel necredincios, ca să nu vadă slavă Domnului” (Isaia 26, 10). Atunci îl apucă pe el zi de urgie, zi de necaz și de nevoie, zi de întuneric și de beznă, dându-se la întunericul cel mai din afară și în focul cel veșnic osândindu-se, în veci, fără de sfârșit se va munci. 

Atunci unde e fala lumii? Unde slava cea deșartă? Unde desfătarea? Unde răsfățarea? Unde nălucirea? Unde odihnă? Unde lauda? Unde banii? Unde neamul cel mare? Unde tatăl? Unde mama? Unde fratele? Cine dintre aceștia va putea să scoată pe cel ce se arde în foc și este ținut de muncile cele amare?” Alte gânduri pot fi cele legate de sentimentul dulceții raiului și al slavei sfinților, ca și de marea iubire a lui Dumnezeu, mai ales în ziua împărtășirii cu Sfintele Taine. 

— Gheron, când oamenii aud despre astfel de gânduri, ei își exprimă îndoiala și necredința. Există și mulți teologi și chiar duhovnici care nu sunt de acord cu aceste idei. Ei pretind că aceste lucruri nu sunt pentru cei ce trăiesc în lume punându-se chiar împotriva Sfinților Părinți. Îi împart pe Sfinții Părinți în „neptici și sociali”, punându-i deasupra pe cei „sociali” pentru că învățătura lor este mai „pe pământ”, în timp ce învățătura Părinților neptici este – spun ei – pentru mănăstiri. Eu nu știu în ce măsură acele opinii sunt adevărate. 

— Atingi un subiect însemnat, ce ridică multe probleme și care de aceea, necesită mult timp. Nu pot să te ajut în alt fel decât oferindu-ți niște răspunsuri generale. Înainte de toate, nu este cu putință să împărți Sfinții Părinți în neptici (sau mistici) și sociali, ca și cum ar fi două categorii complet separate, așa cum nu este posibil să împărți teologia în mistică și non-mistică sau viața duhovnicească în monastică și seculară spunând de pildă, că unele învățături se aplică laicilor iar altele monahilor. Nu este posibil pentru că întreaga Teologie a Bisericii Ortodoxe este mistică și toată viața duhovnicească este ascetică. Toți Sfinții Părinți au același mod de a gândi, de a trăi și de a învăța. Toți au ajuns la starea binecuvântată de purtători-de-Dumnezeu, avându-L pe Hristos înlăuntrul lor, devenind, în acest chip, ei înșiși Hristos, totodată având și Sfântul Duh lucrător prin ei. Așa, Părinții neptici sunt întotdeauna și sociali, iar cei așa-numiți sociali sunt neapărat neptici (mistici). Faptul că Părinții sunt sociali se datorează faptului că sunt neptici. Aceia dintre ei care sunt angajați în probleme sociale sunt nu doar sociologi, sau psihologi, sau filosofi, sau pedagogi, ci teologi în toată puterea cuvântului. Întâi Îl trăiesc ei înșiși pe Dumnezeu și apoi încearcă să-i ajute pe ceilalți oameni să-L trăiască. Sociabilitatea lor, așadar, este o dimensiune a teologiei, adică a vieții în Hristos, care este viața în „Sfântul Duh” și „în Biserică”. 

Într-adevăr Biserica este locul teologiei dreptslăvitoare, iar teologia este glasul Bisericii. Toți Părinții au ceva în comun: teologia Ortodoxă, gândirea ecleziastică, și au trăit ori că preoți ori ca monahi. Este o mare greșeală, astfel, să-i împărți în neptici și sociali, deoarece această împărțire are multe consecințe asupra vieții duhovnicești și în cele din urmă poate deveni păcat împotriva Sfântului Duh. 

— Nu crezi că sunt unii dintre Părinți, că Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Hrisostom care au vorbit mult despre problemele sociale și astfel s-au apropiat mai mult de oameni? 

— Cu siguranță. Numai că, așa cum am spus mai înainte, trebuiesc date câteva explicații. Întâi, faptul că au vorbit despre problemele sociale nu înseamnă că n-au trăit în rugăciune, în virtutea trezviei și în lacrimi. Învățătura lor despre problemele sociale n-ar trebui despărțită de viața lor lăuntrică. N-ar trebui să ciopârțim opera unui Sfânt Părinte, pentru că a fost interpretat separat ca sociolog sau filosof. Deoarece este mare diferență între un sociolog și un teolog. Punctul de pornire, metodele și felul lor de a vorbi despre oameni sunt total diferite. În al doilea rând, dacă unii Părinți au vorbit mai mult despre probleme sociale, au făcuto pentru că au fost învățați de Dumnezeu să vorbească în acest chip unui anume om dintr-un anume loc. Să nu uităm că cuvântul profetului, al apostolului și al sfântului este rostit potrivit maturității și a măsurii duhovnicești a oamenilor cărora le este adresat. Iar dacă cuvântul pare că nu și-a atins scopul, aceasta nu este din pricina Părintelui ci se datorează neputinței oamenilor de a cuprinde ceva atât de înalt. Nu Părintele este cel ce nu știe, ci turma este cea incapabilă să înțeleagă. Ca să nu mai spunem că în multe scrieri cu conținut social ale Sfinților Părinți, regăsim limpede spiritul isihast. 

Sa iau cazul Sfântului Ioan Hrisostom, după cum ai spus mai înainte, pentru a fi mai clar. Sfântul Hrisostom este considerat un Părinte social și opera sa potrivită spre a fi citită de oamenii din lume, în învățătura lui găsind răspunsuri la o mulțime de probleme morale și sociale. Totuși ei uită că același Părinte a trăit o viață în isihie și în nevoință, cu trezvie, cu lacrimi și cu jelire, o viață în rugăciune neîncetată și având pururea în minte amintirea morții. Dar trebuie să ai acest fel de viață pentru a putea citi aceste lucruri printre rânduri. Îți citesc un fragment din sfânta sa învățătură, pentru a ne lămuri mai bine. El vorbește despre rugăciune (în general) și valoarea sa. Spune că, pentru a fi roditoare ar trebui să se facă cu mintea adunată și inima străpunsă de sentimentul pocăinței. „Rugăciunea este o armă tare, o comoară neînchipuită, avere necheltuită, liman liniștit, izvor al liniștii, rădăcina, pricina și mama nenumăratelor lucruri bune, mai puternică decât orice împărăție pământească. Și prin rugăciune nu înțeleg pe cea ușuratică, plină de delăsare, ci pe cea făcută cu râvnă, cu sufletul frământat, cu mintea încordată. Căci aceasta este rugăciunea ce urcă spre ceruri. Să ne însuflețim așadar conștiința, să ne muncim sufletul cu amintirea păcatelor sale, nu pentru a-l scârbi, ci pentru a-l umple de râvnă și pentru a-l îndemna la priveghere. Nimic nu îndepărtează mai mult delăsarea și nepăsarea precum chinul și suferința, care aduna mintea împrăștiată în cele din jur și o face să se întoarcă în ea însăși. Cel ce se roagă astfel face să locuiască bucurie mare în sufletul său”. Și Sfântul Ioan Hrisostom continuă spunând că omul doar atunci obține îndrăzneală în rugăciune, când este convins că e mai rău decât toată suflarea. 

Cel mai mare isihast ar fi vorbit la fel, fiul meu, a continuat Starețul. Sunt câteva lucruri în această scriere demne de luat în seamă. Întâi, sfântul leagă strâns rugăciunea de chinul sufletului și de adunarea minții. Mintea trebuie să se reîntoarcă în „ea însăși” din tulburarea ei astfel încât să se poată naște rugăciunea din prea-plinul inimii. În al doilea rând este necesar să înceapă prin a-și încălzi inima, cum am spus mai înainte, pentru ca rugăciunea să lucreze cu adevărat. 

RuRugăciunea ne este dăruită atunci când inima se aprinde de râvnă și mintea se adună în ea însăși. În al treilea rând, ne încălzim inima cu amintirea păcatelor, cu învinuirea de sine, cu simțământul că suntem mai răi decât toți, „mai jos decât toată suflarea”. Numai când dobândim o astfel de rugăciune, putem primi bucuria duhovnicească, harul lui Hristos. Înțelegi acum de ce este Sfântul Ioan Hrisostom un Părinte isihast? —Sunt cuprins de mirare în fața acestei păreri a Sfântului Ioan. 

—Îmi dai voie să te corectez? 

—Bineînțeles! 

—Aceasta nu este o părere personală a Sfântului Ioan Hrisostom ci învățătura Bisericii transmisă prin el. Nu putem vorbi de părerile Părinților ca și cum ei ar fi fost filosofi, sociologi sau moraliști, ci despre învățătura Părinților – ca mădulare ale slăvitului Trup al lui Hristos – care primesc darul Sfântului Duh. Trăind în Biserică noi ne învingem individualitatea devenind persoane – locuințe ale Sfintei Treimi. 

Mintea noastră este luminată și devine templu al Sfântului Duh. Fiecare mare lucrare a Bisericii începe cu smerenia. Sfinții Părinți au urmat lui Dumnezeu, schimbându-se în mai bine și au devenit instrumente ale Lui învățându-i apoi și pe alții, pentru a-i ajuta. 

—Îți mulțumesc pentru această lămurire. Fii bun și mai explică-mi un lucru. 

Ai spus mai înainte ca atunci când un călugăr isihast îl citește pe Sfântul Hrisostom, îl înțelege pe acesta ca Părinte neptic. De ce atunci noi îi vedem doar că Părinți sociali, străini de acest fel de viață lăuntrică? 

— Aceasta se întâmplă pentru că Sfântul Duh nu lucrează din belșug înlăuntrul nostru. Sfintele Scripturi și operele Sfinților Părinți au fost scrise sub inspirația Sfântului Duh. Și de aceea ei sunt interpretați și înțeleși numai prin lucrarea Sa. Cel ce gândește asemeni Sfinților Părinți, cel ce are Sfântul Duh, citindu-i pe oricare din ei și orice scriere a lor, simte isihastul, simte pe cel ce L-a cunoscut pe Domnul în Sfântul Duh. Sfinții sunt recunoscuți doar de Sfinți, pentru că ei au același fel de viață, aceleași trăiri și aceleași feluri de a se exprima. Ei înțeleg harul ce lucrează într-un Sfânt Părinte doar prin felul în care se exprimă. Un om, care a ajuns la vederea lui Dumnezeu, spre exemplu, citind rugăciunile Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, înțelege imediat că acesta, deși nu o spune deschis, a văzut Lumina necreată. Când, într-un fel sau altul, sociologii sau filosofii, fără a fi călăuziți de Sfântul Duh, studiază scrierile Sfinților Părinți, le împart și le despart. Și părerea mea este că această practică, de a folosi izolat și înafara duhului ascetic citatele din Sfinții Părinți, pentru a susține gândirea noastră decăzută și egoistă este cea mai mare erezie. Scoțându-i pe Sfinții Părinți în afara duhului ascetic, îi dividem. Și fiecare diviziune este o schimbare în rău. Toți ereticii au făcut acest lucru. Au folosit citate fără să le înțeleagă, fără să fie în stare a le interpreta corect. Ar trebui, de aceea să încercăm să împlinim ceea ce dorim cu toții în zilele noastre – „întoarcerea la Sfinții Părinți” – nu numai prin studierea scrierilor ci și prin strădania de urmă viața lor. Aceasta înseamnă a trăi în Sfânta Biserică, cu Sfintele Taine și cu sfintele virtuți, a alunga egoismul și a începe să trăim ca persoane, ca adevărate mădulare ale lui Hristos. 

În acel moment, un ucenic ne-a întrerupt întrebând ce-ar putea să-mi ofere. 

Gheron a fost absorbit complet de discuție uitând să respecte ospitalitatea specifică monahilor. Aceștia îți oferă ceva în semn de bun venit, astfel încât să binecuvântezi acel dar, și să primești în același timp binecuvântarea chiliei lor. Discuția noastră, însă, a fost atât de captivantă, încât el a uitat complet de acest lucru. 

—Da, adu ceva pentru oaspetele nostru… 

—Ce să aduc, Gheron? Rahat, dulceață sau altceva? După ce a dat poruncile cuvenite, Gheron a început să-și laude ucenicul. 

— Nu merit să am asemenea ucenici. Dar Domnul a avut milă de mine, pentru păcatele mele și mi-a trimis îngeri. Eu nu am ucenici, ci îngeri să mă slujească. Cum aș putea să-I mulțumesc lui Dumnezeu? Mai ales acest ucenic care tocmai a venit! Are gândirea unui prunc, și acest lucru este de neapărată trebuință pentru lucrarea rugăciunii minții, despre care vorbim. Sfinții Părinți învață că dacă cineva vrea să se mântuiască, trebuie să devină ori nebun („suntem nebuni pentru Hristos” – 1 Corinteni 4, 10) ori prunc („De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” – Matei 18, 3). Toți, chiar dacă am căzut în cele mai mari păcate, putem atinge, prin harul Sfântului Duh, pruncia duhovnicească și sufletul copilului de dinainte de păcat. Legea vieții duhovnicești este opusă legii trupului. Trăind viața trupească omul devine bătrân puțin câte puțin, în timp ce în viața duhovnicească, omul deși bătrân din cauza păcatelor, ajunge din nou tânăr, copil chiar. 

Ucenicul aduse pe o tavă rahat și puțină apă. Am luat paharul în mâini, am cerut binecuvântare de la Gheron și am spus: 

—Roagă-te pentru mine ca să devin un prunc sau un nebun. 

Există momente în viață când nu ești în stare să-ți pui o dorință, pentru că vorbele ți se opresc. Atunci simți nevoia să te exprimi doar prin rugăciuni și binecuvântări. Trăiești aceasta numai în Sfântul Munte și de aceea nu te rogi ci ceri să se roage pentru tine. 

—Binecuvântați! 

—Domnul! răspund ei. 

Nu spun nici bună dimineața nici bună ziua nici noapte bună. Singurele urări sunt, în fapt: bună răbdare, bună veghere, bun rai, bună vrere, bună părtășie cu Dumnezeu… 

Când am spus „binecuvântează” și am mâncat rahatul dulce mi-am spus în sine: Să trăiești mulți ani, Gheron. Să trăiești pentru că și noi, păcătoșii, să trăim. 

S-S-a lăsat o tăcere adâncă. Am înțeles că Gheron rostea rugăciunea lui Iisus. Avea o astfel de atitudine încât era evident că fusese răpit de Dumnezeu. Mi-era greu să vorbesc, dar trebuia. 

— Gheron, dă-mi voie să te întrerup continuând discuția. Știu că într-un fel, prezența mea este ciudată în liniștea aceasta. Sunt un parazit care va face viața grea și… 

— Nu, nu, nu spune asta, pentru că te primim ca pe fratele nostru care trăiește în lume, ce duce lupta cea bună, având har de la Dumnezeu. 

—Cum se poate compara harul pe care-l avem noi cu harul vostru? 

— Chiar și așa, ai mai mult har decât noi, pentru că „unde s-a înmulțit păcatul, acolo a prisosit și harul” (Romani 5, 20). Dumnezeu trimite mai multă milă pentru a te ține în dragostea Lui, te iubește mai mult. 

— Primesc aceasta ca pe o expresie a smereniei tale – am răspuns, fiind copleșit de atâta dragoste și smerenie. Aș vrea să continui, totuși, pentru că doresc să obțin cât mai multe roade din orice clipă. Vorbeai de încălzirea inimii, spunând că acest lucru îl obții gândindu-te la iad, la rai și la păcătoșeniei noastră. Nu creează, totuși probleme? Ai spus mai devreme că rugăciunea noastră ar trebui eliberată de imaginație, iar mintea noastră ar trebui să fie fără formă. Dar aceste imagini nu tulbură rugăciunea curată… 

— În primul rând aș vrea să îți dai seama că aceste gânduri nu sunt…simple gânduri. Nu este vorba de imaginație, ci de lucrarea minții. Noi nu gândim doar, noi trăim. De exemplu, gândindu-mă odată la iad pentru câteva minute – acesta este locul potrivit mie, datorită nenumăratelor mele păcate – m-am găsit în acel întuneric înfricoșător! Am trăit durerea insuportabilă și chinul inexprimabil. După ce mi-am revenit din acea stare, toată chilia mirosea îngrozitor. Nu poți înțelege mirosul iadului și suferința condamnatului… Am înțeles atunci mai mult ca niciodată că eram în prezența unui stareț sfânt care-și ține mintea în iad. L-am lăsat să continue fără cel mai mic comentariu. 

— Încălzirea inimii prin aceste gânduri este făcută înainte de rugăciune. 

Căci îndată ce inima începe să se roage după ce a fost încălzită, orice gând, oricât de îndepărtat cu privire la aceste lucruri este interzis, încercând să ne fixăm mintea și inima doar pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. În acest fel ajungem la starea minții eliberată de imaginație, despre care Sfinții Părinți au vorbit atât, adică, mintea să fie „liberă de orice formă și de orice imaginari”. 

Rugăciunea este o luptă. Întărește războiul credinciosului împotriva diavolului, dar este ea însăși o luptă dureroasă și sângeroasă. Tot efortul nostru trebuie să fie de a ne concentra mintea pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. Aceasta trebuie să devină surdă și mută la orice gând, bun sau rău, pe care vicleanul ni-l aduce. Nu avem voie să ascultăm gândurile ce vin dinafară sau să le răspundem. 

Trebuie să le ignorăm complet și să nu conversăm cu ele. Astfel ar trebui să căutăm în orice fel muțenia completă a minții noastre, pentru că numai cu această lucrare ne putem păstra sufletul în pace, astfel că rugăciunea lui Iisus să poată efectiv lucra. Se știe că gândurile noastre înaintează din minte în inimă tulburându-o. Mintea tulburată tulbură și inima. Precum vântul ridică valurile pe mare, la fel vântul gândurilor ridică valuri în suflet. De aceea este necesară atenția pentru rugăciune. De aceea Părinții învață în același timp despre rugăciune și despre trezvie. Trezvia păstrează mintea într-o stare continuă de veghe și pregătire, rugăciunea aducând peste ea har dumnezeisc. 

Pentru acest scop folosim diferite cai. 

Înainte să începem lucrarea sfântă a rugăciunii lui Iisus, să ne amintim că în timp ce noi ne rugăm se cere de la noi dorința fierbinte, perseverență în nădejde, mult zel și răbdare imensă, dimpreună cu credința în dragostea lui Dumnezeu. 

Începem cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”. Rostim „Împărate ceresc…”, Trisaghionul, apoi Psalmul 50, psalmul de umilință cu pocăință și părere de rău, urmat imediat de „Crez”. După aceea ne străduim să ne concentrăm mintea cu ajutorul tăcerii și liniștii. Ne încălzim inima cu diferite gânduri lipsite de imaginație, după cum am spus mai înainte, și după ce s-a încălzit – poate după ce s-au vărsat și lacrimi, începem rugăciunea lui Iisus. 

Rostim cuvintele încet și încercam să ne împiedicăm mintea să fugă. 

Cuvintele trebuie să vină unul după altul, fără intervenția altor gânduri și întâmplări. După „miluiește-mă” trebuie să spunem imediat „Doamne Iisuse Hristoase” astfel încât să formăm un zid care să împiedice pătrunderea diavolului. 

Trebuie să știi că diavolul va încerca să spargă unitatea cuvintelor cu orice preț și să pătrundă în minte și în inimă. Va încerca să facă doar o mică deschizătură pentru a putea arunca un gând care să facă zadarnică toată această sfântă străduință. Nu trebuie să-l lăsăm să intre. Putem spune rugăciunea lui Iisus cu voce tare, astfel încât să o audă și urechile, pentru că această ajută mintea să se concentreze mai mult. O altă cale este să rostim rugăciunea în minte și în inimă foarte încet, să stăm puțin după „miluiește-mă”, până când atenția noastră începe să slăbească și să o luăm din nou de la început. Dacă în timp ce ne încălzim inima, ne gândim la păcătoșenia noastră, părinții recomandă să adăugăm cuvântul „păcătos”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. 

Cuvântul ar trebui apăsat, pentru a-l simți mai bine. Totuși pentru că mintea poate obosi dacă recită rugăciunea lui Iisus în întregime, putem să o scurtăm: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, sau „Doamne miluiește-mă”, sau „Doamne Iisuse”. Pe măsură ce creștinul progresează în lucrarea rugăciunii lui Iisus, poate împuțina cuvintele. Poate chiar insistă, uneori, pe cuvântul „Iisus” pe care-l rostește repetat (Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse al meu) – valuri de liniște și bucurie putând răsări din el. Ar trebui să păstreze această dulceață și să nu oprească rugăciunea, chiar dacă regula lui obișnuită de rugăciune s-a terminat. Trebuie să mărească și să păstreze această căldură a inimii sale și să se folosească de acest dar al lui Dumnezeu! Pentru că este un mare dar pe care Dumnezeu i-l trimite de sus. 

Căldura inimii ajută mintea să fie propriu-zis fixată pe cuvintele rugăciunii lui Iisus, să coboare în inimă și să rămână acolo. Dacă cineva vrea să petreacă toată ziua în rugăciune, trebuie să urmeze sfaturile Sfinților Părinți. O oră să se roage, o oră să citească și apoi să petreacă altă oră în rugăciune. De asemenea, ar trebui să încerce să rostească rugăciunea lui Iisus și atunci când lucrează cu mâinile. 

… Mai mult, poziția potrivită a corpului ajută și ea pe atletul rugăciunii lui Iisus. Părinții recomandă ca atunci când se roagă timp îndelungat, să șadă pe un scăunel, să închidă ochii sau să-i fixeze pe un anume punct, de preferință pe pieptul său, unde este inima. Sfântul Grigorie Palama da exemplul Profetului Ilie, care după cum spune Scriptura, „s-a suit în vârful Carmelului și s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu fața sa”, și în acest fel, a venit sfârșitul secetei. Și în scurt timp „cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare” (3 Regi 18, 42-45). Într-adevăr, fiul meu, Profetul „a deschis cerurile”, rugându-se în această poziție. În același fel deschidem și noi cerurile și izvoarele harului dumnezeiesc coboară în inimile noastre uscate. 

Am citit mai târziu acest pasaj din Sfântul Grigorie Palama, pe care l-a menționat Gheron. Filosoful Varlaam obișnuia să numească isihaștii, ironic, „omphalopsychoi” (cei ce au suflet în buric) iar Sfântul și de Dumnezeu-purtătorul Grigorie, explicându-le poziția și lucrarea, i-a răspuns: „până și Ilie însuși care a fost desăvârșit în vederea lui Dumnezeu, proptindu-și capul pe genunchi și adunându-și mintea în sine însuși și în Dumnezeu, cu mare efort a făcut să înceteze seceta ce dura de ani de zile”. Sfântul, care L-a văzut pe Dumnezeu, recomandă ca metoda ajutătoare, aceea a fixării privirii: „Nu-ți lăsă privirea să hoinărească ci fixeaz-o pe piept, și în această poziție a corpului, adună-ți în inimă puterea minții, ce este împrăștiată privind în altă parte.” Și locul, a continuat Gheron, joacă un rol important. Trebuie să fie liniștit și să nu aducă tulburări dinafară. De asemenea trebuie să se țină seama de timpul potrivit. După munca de fiecare zi, mintea este de obicei încărcată cu multe lucruri, de aceea Părinții spun că rugăciunea minții ar trebui să se facă o oră sau două mai ales dimineața, înainte de răsărit, când mintea se odihnește și este netulburată și trupul s-a odihnit și el. În acest fel putem culege multe roade. 

— Gheron, când mintea este tulburată, și acest lucru se întâmplă de multe ori – ce metodă putem folosi ca să o îndrumăm? 

— Sunt, din multe motive, zile și ore sterpe, care fac lucrarea rugăciunii minții dificilă. Lucrarea rugăciunii lui Iisus devine atunci cu adevărat obositoare și grea. Dar dacă stăruim, harul lui Dumnezeu ne ajută să regăsim rugăciunea și să mergem mai departe, fără șovăială, spre îndumnezeirea noastră în har. O să-ți spun câteva cai care ne ajută să învingem aceste ceasuri și aceste zile obositoare. 

Întâi, nu trebuie să ne pierdem cu nici un chip curajul. Apoi, în aceste ceasuri trebuie să ne rugăm mai ales cu buzele. Este poate un privilegiu al oamenilor perseverenți, al celor plini de har, să fie în stare să-și țină mintea cu ușurință pe cuvintele rugăciunii și să se roage netulburat. Noi, cei slabi și păcătoși, fiind plini de patimi trebuie să facem mari eforturi și chiar să vărsăm sânge. Când ne dăm seama că mintea noastră este tulburată și împrăștiată necontenit, trebuie să cerem ajutor de la Dumnezeu. 

Când vârtejul gândurilor și oboselii ne cuprinde, ar trebui și noi să facem precum apostolul Petru care atunci când a văzut vântul puternic și a început să se scufunde, a strigat „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Și ce i s-a întâmplat lui ni se va întâmpla și nouă: „Iar Iisus, întinzând îndată mâna l-a apucat” (Matei 14, 31). 

Adică, după o rugăciune arzătoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate aceste imagini care vin să tulbure mintea vor fi îndepărtate, nevăzut mistuite în flăcări prin numele lui Hristos. Repet în aceste cazuri nu trebuie să ne pierdem firea, ci trebuie să mergem mai departe opunând rezistență. Și rezistența noastră trebuie să fie la fel de puternică precum atacul celui rău. 

În plus, în timpul rugăciunii, nu trebuie să primim nici gândurile bune pentru că în acel timp, chiar și gândurile bune stârnesc mintea, și aceasta fiind stârnită, le acceptă și pe cele pătimașe. Gândurile bune din timpul rugăciunii, deschid calea diavolului să intre triumfător și să întrerupă lucrarea sfântă a rugăciunii. Atunci cădem în adulter duhovnicesc, Sfinții Părinți spunând că atunci când mintea se îndepărtează de amintirea lui Dumnezeu și hoinărește fără țintă în timpul rugăciunii lui Iisus, cade în adulter. Îl înșeală și se leapădă de Dumnezeu. Există vreun păcat mai mare decât înșelarea și lepădarea de preadulcele Iisus, mai ales când este făcută de dragul vicleanului dușman care urăște binele? Dacă noi nu putem ține mintea să nu se împrăștie, lupta noastră va deveni tot mai dificilă. Corabia, fiule, poate naviga pe mare ori cu pânze, atunci când bate vântul, ori cu vâsle, când nu este vânt. La fel se întâmplă și cu rugăciunea, merge bine când căldura harului lui Hristos este înlăuntrul nostru. Iar în absența lui avem nevoie de vâsle, adică este nevoie de o străduință mai mare. 

Trebuie, apoi, să ne refugiem în studiul Sfinților Părinți. Se cuvine să citim scrieri ale lor care vor aduna mintea. Dacă, în timp ce citim simțim remușcări, putem să ne oprim din studiu și să începem rugăciunea lui Iisus. În acest fel ajungem să înțelegem ce s-a spus: că trebuie să citim cărțile cu inima și nu cu rațiunea seacă. Trebuie să citim cărți ce au fost scrise cu inima și pot fi citite, cu bucurie, de inimă. Cititul și rugăciunea lui Iisus trebuie să meargă împreună. Putem să rostim sau să psalmodiem Psalmii Proorocului David. Este bine și să avem alese dinainte unele tropare care aduc căința, și care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, despre păcătoșenia noastră, despre a doua venire a Domnului, tropare prin care Îi cerem ajutorul. Acestea ar trebui citite, nu cântate. Sau ar trebui să rostim diferite rugăciuni care dau naștere părerilor de rău, scrise de Sfinții Părinți, ca cea a Sfântului Isaac Șirul. După cum am spus înainte, în aceste cazuri trebuie să rostim rugăciunea lui Iisus cu buzele. Putem să o spunem folosind și mătăniile (komboschini). Desigur, în acest chip obținem mai puține roade, însă nu trebuie să stăm niciodată fără cel puțin această mică bucurie. Repet, în aceste cazuri este mare nevoie de multă răbdare și de rezistență. Gândurile care vin se pot dovedi câștig pentru noi dacă le folosim pentru curățirea noastră. 

—Dar cum ajută la curățirea noastră? 

— Când diavolul vede că ne rugăm și că încercam să ne fixăm mintea pe rugăciunea lui Iisus, folosește orice mijloc ca să ne tulbure. Se servește de tot, în principal de gânduri despre lucrurile care ne deranjează mai mult. Lovește punctul cel mai sensibil, locul care ne doare cel mai tare. Omului iubitor de plăceri, îi strecoară gânduri de voluptate, celui iubitori de argint, îi aduce gânduri de zgârcenie, ambițiosului, gânduri de mărire. De aceea, din gândurile care ne vin de obicei în timpul rugăciunii ne putem da seama care ne sunt punctele slabe, putem vedea necurățiile dinlăuntrul nostru, existența patimilor, și astfel ne îndreptăm atenția și străduința într-acolo. 

— Gheron, iartă-mă ca intervin. Mărturisesc că nu am destulă experiența în problema rugăciunii lui Iisus. Totuși, când încerc să o rostesc, simt o puternică durere de cap și de multe ori durere în inimă. Ce înseamnă aceasta? Și ce ar trebui făcut în aceste cazuri? 

— Când credinciosul este la începutul rugăciunii lui Iisus, simte această durere puternică de cap și de inimă, ca parte a noii sale lupte duhovnicești. Uneori are senzația că i se vor zdrobi și capul și inima, iar uneori i se pare chiar că va muri. Durerea aceasta este ceva normal și apare datorită faptului că mintea nu este obișnuită cu această lucrare, precum și datorită poziției corpului. De multe ori diavolul se folosește de această stare pentru a-l face să se oprească din rugăciune. 

Însă când simte această durere în cap trebuie să stăruie. Doar când simte durere în inimă trebuie să cumpănească dacă nu cumva a înaintat, prematur, în lucrarea sa, folosind metode care îi depășesc puterile. Se poate însă că durerea din inimă să-l ajute, arătându-i locul unde să-și concentreze mintea, ajungând astfel la rugăciunea netulburată. 

— Ai arătat foarte pe scurt această idee și de aceea aș vrea să stărui puțin asupra ei. De ce este necesar să stărui când mintea suferă? 

— Pentru că imediat după aceea, începe curățirea. Lacrimile ne dezvăluie acest lucru, pornind să se reverse asemeni unui fluviu. Mintea începe să se curețe și să coboare în inimă, încetând atunci durerea și suferința. 

Lacrimile nu pot fi stăvilite sau justificate, nici nu sunt vărsate pentru a grăbi acest moment. S-a oprit. Am putut vedea o lacrimă mare strălucind și luminându-i fața. Involuntar, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Glasul său blând, gândurile sale aducătoare de lumină mi-au înmuiat inima împietrită. Mi-am amintit atunci de Sfântul Arsenie despre care este scris în Pateric „Se spunea că în toată vremea vieții sale când ședea la lucrul mâinilor lui, avea o cârpă în sân pentru a-și șterge lacrimile care picau din ochii săi și auzind Avva Pimen că a adormit, lăcrămând, a zis: fericit ești, Avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Ca acela ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge veșnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputință a nu plânge”. 

Mă întrerupse. 

— N-ar trebui să ne oprim din rugăciune pentru că avem vreo durere, a spus el ca după un potop de lacrimi nesfârșite. Pentru că diavolul, care este peste măsură de viclean, mincinos și ticălos, ne aduce toate aceste gânduri în minte ca să ne distrugă, să ne ucidă. Atletul rugăciunii cunoaște metodele și gândurile diavolului și știe că vrăjmașul este cel ce îi șoptește: „oprește-te din rugăciune, altfel vei înnebuni sau te vei îmbolnăvi de inimă”. O să-ți citesc un exemplu din Pateric: „Era un frate care, de câte ori se ridică la rugăciune, era cuprins de friguri și de fierbințeală și de dureri de cap. Și așa aflându-se, își spunea: «iată că sunt bolnav pe patul morții; așa că mă voi scula și voi face rugăciune înainte de a muri». Deci așa gândind fratele, s-a ridicat și a făcut rugăciune. Și îndată ce a sfârșit rugăciunea, s-a îndepărtat și fierbințeală. Și iarăși așa gândind fratele s-a nevoit și a făcut rugăciune și l-a biruit pe cel rău”. De aceea atletul rugăciunii trebuie să nesocotească orice fel de durere. 

— Gheron, aș vrea să-mi spui mai mult despre durerea inimii. Știu că Sfinții Părinți dau mare importanță acestei dureri, considerând-o a fi cea mai bună cale prin care rugăciunea lui Iisus devine lucrătoare. Împărtășește-mi te rog, dacă găsești de cuviință, câteva gânduri cu privire la această durere. 

— Este adevărat ceea ce ai spus. Sfinții Părinți, pentru că aveau știința rugăciunii lui Iisus, sau mai degrabă pentru că trăiau rugăciunea lui Iisus, au trecut prin acest stadiu și de aceea îi dau mare importanță. Această durere apare la cei ce practică rugăciunea lui Iisus, mai ales la cei ce se roagă neîncetat. Părinții îi dau o așa mare importanță, pentru că prin această durere, care dovedește că mintea coboară în inimă și se unește cu ea prin lucrarea Sfântului Duh, prin această durere deci, pacea este revărsată în suflet și în trup, puterea de înțelegere a sufletului se limpezește, dobândind astfel deosebirea gândurilor. Numai atunci putem noi discerne bine gândurile și putem înțelege mersul și sfârșitul lor. 

Deci un isihast, fără să fi căzut, aparent, în nici un păcat, cunoaște perfect starea păcătosului. Aceasta este cu putință, căci prin nevoință ajunge să cunoască substratul gândurilor cuiva – începutul și sfârșitul lor. În acest fel se face ca isihastul, în timp ce se roagă pentru cineva, poate ști aproape imediat în ce stare este acea persoană, pentru că inima lui a devenit sensibilă prin lucrarea rugăciunii, el însuși devenind văzător cu duhul. 

Hai să pun totuși lucrurile în ordinea lor. 

Am spus mai înainte că rugăciunea lui Iisus are ca scop unificarea omului, adică a celor trei facultăți ale sufletului. 

Atenția trebuie concentrată pe inimă. Inima ar trebui să fie prima care simte lucrarea rugăciunii lui Iisus. Deoarece, potrivit Sfinților Părinți inima simte mai întâi prezența lui Dumnezeu, prezența harului, și apoi stârnește și mintea. Părinții au ajuns mai întâi la vederea lui Dumnezeu și apoi au vorbit de El, în așa fel încât să ocrotească această cunoaștere vie care înseamnă viața. De aceea inima este cea care simte întâi căldura și dulceața prezenței Sfântului Duh. Din contră, absența harului este manifestată prin răceală și indiferenta inimii. Repet Dumnezeu este iubit întâi cu inima și apoi cu mintea. Porunca lui Dumnezeu este clară: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău…” (Luca 10, 27). 

După cum știi, rațiunea nu este nesocotită de către Biserică, dar după Cădere a devenit incapabilă să-l perceapă pe Dumnezeu. Însă atunci când se dezvoltă sensibilitatea duhovnicească lăuntrică, rațiunea este îndemnată să-L înțeleagă pe Dumnezeu. Atunci inima hotărăște dacă respectă sau nu poruncile lui Dumnezeu. 

Dar unirea inimii și a minții poate fi făcută numai prin lucrarea Sfântului Duh. Primim har prin pocăință și prin păstrarea poruncilor lui Hristos. Sub înrâurirea lui, mintea găsește inima și se unesc amândouă. Acesta este un pas important pentru dobândirea rugăciunii interioare și a îndumnezeirii. Din acest motiv inima omului trebuie să fie „frântă”. „Inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50, 17). Mulți folosesc diferite metode pentru a-și coborî mintea în inimă, dar noi trebuie să accentuăm faptul că pocăința este calea cea mai sigură. Deci, când plângem pentru păcatele noastre este bine că simțim o durere sau uneori o căldură în inimă, și în general că îi înțelegem mișcarea și simțirea. 

Totuși acest lucru trebuie să aibă loc treptat. Pentru că este posibil ca fiind bruscă, această activitate să dea naștere în inimile slabe și neobișnuite unei ispite foarte subțiri, care nu are consecințe serioase dar care poate opri rugăciunea. În cazul unei asemenea dureri Părinții învață să rostim rugăciunea lui Iisus cu voce tare. În cazul în care nevoitorul are inima puternică, trebuie ca atenția să să fie susținută înlăuntrul ei, chiar dacă doare. Aceste lucruri însă, trebuiesc limpezite cu ajutorul unui părinte duhovnicesc. Durerea despre care vorbim este sănătoasă, naturală și mântuitoare, deși mulți din cei care se nevoiesc cu rugăciunea lui Iisus cred că s-au îmbolnăvit de inimă și merg să consulte un doctor. Dar acesta nu găsește nimic anormal deoarece durerea aceasta este durerea harului, care arată că rugăciunea a pătruns în inimă și lucrează acolo. Acesta este un pas semnificativ. 

— Am auzit că mulți Sfinți au simțit rugăciunea ca devenind lucrătoare în inima lor într-un anume moment și câteodată chiar ca un dar de la Dumnezeu prin mijlocirea Preacuratei Sale Maici. Este adevărat? 

— Bineînțeles. Mulți sfinți isihaști știu foarte bine din ce moment au simțit rugăciunea lui Iisus în inima lor. De atunci încolo, ei o rostesc necontenit. Orice altceva ar lucra, rugăciunea nu încetează niciodată. Cu adevărat, ei o simt ca un dar de la Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama, rugându-se la Născătoarea de Dumnezeu rostind „luminează-mi întunericul”, a primit darul Teologiei. Trebuie spus că iubirea pentru Născătoarea de Dumnezeu este strâns legată de iubirea pentru Hristos. O iubim pe Născătoarea de Dumnezeu pentru că Îl iubim pe Hristos, sau o iubim în așa fel încât să obținem dragostea lui Hristos. 

Părinții sunt foarte hotărâți asupra acestui punct. Sfântul Gherman, patriarh al Constantinopolului, spune: „dacă n-ai fi stat tu înainte, Născătoare de Dumnezeu, nimeni nu ar fi putut deveni om duhovnicesc…nimeni nu s-ar fi mântuit decât prin tine, Născătoare de Dumnezeu”. Iar Sfântul Grigorie Palama spune: „Ea este hotarul dintre creat și necreat; și nimeni n-ar fi putut veni la Dumnezeu decât prin ea și prin Mijlocitorul născut din ea; și fără ea, nici unul din darurile lui Dumnezeu nu ar fi fost date nici îngerilor nici oamenilor”. Oamenii primesc multe daruri prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Dacă ne-a dat cel mai mare dar, pe Hristos, nu ne va da și restul? Deci, când ne rugăm, ar trebui să spunem „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi” și nu doar „mijlocește pentru noi”. 

— Am să mă întorc la o întrebare ce mi-a venit în gând în timp ce vorbeai despre unirea minții cu inima. Când mintea coboară în inimă, rămâne tot timpul acolo? Și dacă e așa, cum poate un om să lucreze, cum își poate împlini ascultarea în mănăstire? 

— În primul rând, mintea nu este suprimată, ci este completată și se întoarce la condiția sa naturală. Este împotriva naturii sale atunci când rămâne afară de esența ei, inima. Prin rugăciune alungă toate lucrurile străine naturii sale. Ulterior, când mintea coboară în inimă, rațiunea poate fi ocupată cu alte lucruri fără să fie îndepărtată de inimă. De exemplu, în timpul Sfintei Liturghii un preot lucrător al rugăciunii inimii poate fi atent la o parte a ritualului său poate spune unui diacon sau unui alt preot ceva important pentru săvârșirea Tainei, fără ca mintea lui să-i fie separată de inimă. Totuși, când rațiunea hoinărește spre gânduri păcătoase, mintea poate fi ruptă complet de esența ei. Din acest motiv un nevoitor, pentru a nu fi vătămat de gânduri în timp ce spune rugăciunea lui Iisus, le ține ocupate numărând mătăniile. Poate acum ai înțeles cu câtă sălbăticie luptă diavolul împotriva noastră. “

extras din ,, O noapte în pustia Sfântului Munte “ – Mitropolitul Ierothei Vlahos