Blog

header image
11 marzo, 2019 @ 16:41 by admin

„Tristeţea strălucitoare» a postului – Pr.Alexander Schmemann

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii formale predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, dansuri şi chiar filme. Acesta reprezintă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi „altceva» — ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest „altceva» poate fi cel mai bine descris ca o „atmosferă», „un climat» în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Să subliniem încă o dată că scopul Postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne „uşura» inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica  „sete şi  foame»  după comuniunea harică cu Dumnezeu.

 Această „atmosferă» de post, această unică „stare a minţii», este determinată în mare măsură de slujbe, de o multitudine de schimbări ce intervin în viaţa liturgică, în această perioadă. Luându-le  separat,  aceste  schimbări  pot  apărea  ca  fiind „rânduieli» de neînţeles, reguli formale la care să se consimtă  lormal; dar înţelese ca un întreg, ele descoperă şi comunică duhul  Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să experimentăm acea  tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al  Postului. Se poate spune, fără exagerare, că Sfinţii Părinţi şi  scriitori bisericeşti, care au compus imnurile Triodului, care încetul  cu încetul au organizat structura generală a slujbelor de post, care  au împodobit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite cu acea  frumuseţe  specială,  au  avut  o  înţelegere  unică  a  sufletului  omenesc. Cu adevărat ei au cunoscut ne voinţele pocăinţei şi în  fiecare an, de-a lungul Postului Mare, ei fac accesibile aceste  nevoinţe tuturor celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut.

 Impresia  generală  este  aceea  de  „tristeţe  strălucitoare». Chiar şi cel care posedă cunoştinţe limitate despre slujbe, intrând într-o biserică în timpul unei slujbe de post, înţelege aproape imediat, sunt sigur, ce semnificaţie are această expresie oarecum contradictorie. Pe de o parte, o anumită tristeţe tainică pătrunde slujbele: veşmintele sunt întunecate, slujbele sunt mai lungi decât de obicei şi mai „monotone», totul este foarte aşezat. Pericopele evanghelice  şi  cântările  alternează  şi  totuşi  pare  că  nu  se„întâmplă» nimic. La intervale rânduite, preotul iese din altar şi citeşte întotdeauna aceeaşi scurtă rugăciune, iar întreaga obşte răspunde fiecărei cereri a acestei rugăciuni prin închinăciuni. Astfel, poposim pentru o vreme îndelungată în această „mono- tonie» — în această tristeţe tainică.

 Iar  apoi  începem  să  realizăm  că  această  lungime  şi „monotonie» a slujbelor sunt necesare dacă dorim să descoperim tainica şi la început nevăzuta lucrare a slujbei în noi. încetul cu încetul, începem să înţelegem, sau mai degrabă să simţim, că această tristeţe este într-adevăr „luminoasă», ca o transformare tainică ce este gata să se petreacă în noi. Ca şi cum ajungem într-un loc în care zgomotele şi agitaţia vieţii, a străzii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele chiar nopţile, nu au acces — un loc în care toate acestea nu au nici o putere. Toate acestea, care ni se par extrem de importante încât ne umplu mintea, acea stare de  nelinişte, care a devenit, practic, a doua noastră natură, dispare  undeva şi noi începem să ne simţim liberi, uşori şi fericiţi. Nu este  vorba despre o fericire superficială şi zgomotoasă, ce vine şi trece  de douăzeci de ori într-o zi şi care este aşa de fragilă şi trecătoare; este o fericire adâncă care nu vine dintr-o pricină unică şi  personală, ci din aceea că sufletul nostru — citând cuvintele lui  Dostoievski — a atins „altă lume». Şi ceea ce acesta a atins este plăsmuit din lumină, pace şi bucurie, dintr-o încredinţare  inexprimabilă. înţelegem apoi de ce slujbele au trebuit să fie  lungi şi în aparenţă monotone. Realizăm că este pur şi simplu  imposibil să trecem din starea normală a minţii noastre, plăsmuită aproape în întregime din agitaţie, fugă şi griji, în  această nouă stare fără a ne „linişti» mai întâi, fără a reface în noi  o măsură a echilibrului interior. Din această cauză cei ce percep  slujbele bisericeşti numai ca pe nişte „obligaţii», cei care  întotdeauna pun întrebări despre minimul necesar (De câte ori  trebuie să mergem la biserică? De câte ori trebuie să ne rugăm?) niciodată nu pot înţelege adevărata natură a cultului care ne  poartă într-o altă lume — aceea a prezenţei lui Dumnezeu! —  care ne poartă încet către aceasta, pentru că firea umană căzută a  pierdut iscusinţa de a păşi în această lume în mod natural.

 Astfel, o dată ce trăim această eliberare tainică, o dată ce devenim „uşori şi liniştiţi lăuntric», monotonia şi tristeţea acestor slujbe  dobândesc  o  nouă  semnificaţie,  sunt  transfigurate.  O frumuseţe  lăuntrică  le  umple  de  lumină  precum  razele  unui răsărit de soare care pe când încă mai este întuneric în vale încep să lumineze peste vârfurile munţilor. Această lumină şi bucurie tainică vin dintr-o lungă preaslăvire5, din întreaga „tonalitate» a slujbelor Postului. Ceea ce la început apărea ca monotonie, acum se dezvăluie ca pace; ceea ce simţeam ca fiind tristeţe este trăit acum  ca  primele  mişcări  ale  sufletului  spre  descoperirea adâncimii  sale  pierdute.  Iată  ceea  ce  proclamă  în  fiecare dimineaţă primul stih de la „Aliluia»:

 „De noapte mânecă duhul meu către Tine,

 Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile

 Tale pe pământ.»

 „Strălucire tristă»: tristeţea înstrăinării mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viaţa mea; strălucirea prezenţei şi iertării lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinţe după Dumnezeu, pacea căminului regăsit. Acesta este duhul slujbelor de Post; aceasta este prima impresie generală în sufletul meu.

Postul Mare – Pr.Alexander Schmemann ,Ed.Univers enciclopedic,Buc.1995

About the author

Related posts

Comments

No comments