Blog

header image
6 abril, 2021 @ 16:55 by admin

Despre moarte în învățătura ortodoxă-cateheză Postul Mare

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,


Nimic nu pare mai rece, mai înfricoșător, mai tainic decât moartea. Dacă în cateheza
precedentă am atins câteva idei despre viață, despre rostul nostru pe pământ, în aceste pagini
vom avea în atenție pragul ce trebuie trecut înainte de a vedea viața cea adevărată.
Ce am observat în rândurile catehezei anterioare? În primul rând că viața e darul lui
Dumnezeu pentru om, că sursa vieții este însuși Dumnezeu. Indiferent dacă credem sau nu, așa
e. De asemenea, viața poate fi privită din multe unghiuri, din numeroase perspective, iar noi
ne-am rezumat la următoarele trei: viața ca ființare, viața ca rost și viața duhovnicească. Chiar
dacă le privim separat, cea mai firească formă de a ne trăi viața este cea în Dumnezeu. Că trăim
sau nu în Domnul, vremea plecării noastre din această lume se apropie.
Creștinului autentic îi este frică de moarte doar în măsura în care îi este teamă că
răspunsurile în fața judecătorului vor trăda un om ce nu a pus în cămara cerească faptele cele
bune. Frica patologică de moarte nu este specifică celor ce-L îmbracă pe Hristos. De aceea în
aceste rânduri vom căuta să scrutăm Scriptura și Sfinții Părinți pentru a descoperi sensurile
adânci ale morții.
Este moartea înfricoșătoare? Pr. Dumitru Stăniloae puncta: „Moartea ne sperie, dar ne și
atrage. «În teama sfântă pe care o naște moartea, omul comunică cu misterul cel mai adânc al
existenței, primește o revelație1
». Fără moarte existența umană devine monotonă, nu ajunge la
noutatea absolută pe care o caută prin lansarea continuă spre ceva nou.”2
Întrebarea obsesivă pe care și-au pus-o oamenii în curgerea milenară a fost de ce moare
omul, de ce e muritor? E important cuvântul teologului grec Ioannis Romanidis: „Îndată după
cădere a survenit moartea duhovnicească, adică despărțirea omului de Dumnezeu, urmând apoi
și moartea trupească, despărțirea sufletului de trup…. Părinții învață că nu Dumnezeu este
răspunzător pentru moarte, nici moartea nu este pedeapsa lui Dumnezeu pentru om, ci moartea
este urmarea păcatului și a îndepărtării omului de Dumnezeu, Cel ce este adevărata viață”3

Ce înseamnă aceste cuvinte? În fața omului stau două morți? La ce se referă părintele
Romanidis? În fapt, textul acesta nu face decât să reafirme învățătura biblică despre moarte:
omul moare duhovnicește prin păcat, iar la un moment dat survine și moartea fizică. Ce este
important și vom observa și în textele următoare, să nu îl găsească moartea în păcat, tocmai
pentru a nu pierde posibilitatea unei vieți veșnice în comuniune cu Sfânta Treime. Dumnezeu
nu voiește să ne găsească în moarte sufletească, de aceea prin prorocul Iezechiel spune: „Oare
voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – și nu mai degrabă să se întoarcă de
la căile sale și să fie viu?…Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu;
întoarceți-vă deci și trăiți!”(Iezechiel 18, 23, 32). Moartea fizică este soluția dată de Dumnezeu
ca răul să nu se înveșnicească, după cum spune Sfântul Ioan Damaschinul în rugăciunea de
dezlegare de la Înmormântare.
Viața omului, lungă sau scurtă, se rostogolește asemeni apelor repezi de munte. În
curgerea ei omului i se pune înainte calea vieții și calea morții, calea binelui și calea răului. De
aceea, Înțeleptul Solomon spunea: „Nu vă grăbiți moartea prin rătăcirile vieții voastre și nu vă
atrageți pieirea prin fapta mâinilor voastre. Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură
de pieirea celor vii”(Înț. Sol 1, 12). Cu alte cuvinte, omului îi este dat să trăiască un număr de
ani, dar prin viața lui nelegiuită îi poate scurta. Poruncile date omului sunt poruncile vieții,
abaterea de la ele aduce moartea. Nu întâmplător Sfântul Evanghelist Ioan consemnează
cuvintele Domnului: „Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul meu, nu va
vedea moartea în veac”(Ioan 8, 51). Cuvintele acestea nu au fost înțelese atunci și nici astăzi
nu sunt înțelese de mulți: „Iudeii I-au zis: Acum am cunoscut că ai demon. Avraam a murit, de
asemenea și proorocii; și Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în
veac”(Ioan 8, 52).
O înțelegere corectă a acestui proces inevitabil dă omului maturitate duhovnicească, forță
harică. Iată de ce pr. Dumitru Stăniloae spunea că: „Moartea este prăpastia sau puntea
universală de trecere spre o altă existență, spre existența veșnică. Din rostul acesta obiectiv al
ei decurge și unul subiectiv. În general moartea dă sens și adâncime vieții noastre pământești,
ajutând chiar prin aceasta la maturizarea spirituală și la mântuirea noastră.”3
Și totuși, moartea nu este în firea omului creat de Dumnezeu. Ea s-a strecurat, iar cea
biologică a rămas pentru totdeauna, prin invidia diavolului și în urma neascultării poruncii date
de Dumnezeu lui Adam: „Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume și cei ce sunt de
partea lui vor ajunge să o cunoască”(Înț. Sol. 2, 24). Această opoziție a omului față de bine aprovocat o fisurare în străfundurile ființei umane, o scurtcircuitare a comuniunii omului cuDumnezeu. Sfântul Pavel o spune romanilor: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatulîn lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuitîn el.”( Romani 5, 12) În același timp, Hristos Domnul ne arată că vocația omului este viața și
chemarea lui este la viață, dar nu o viață oarecare.
Arhiepiscopul Lazăr Puhalo, într-unul din textele sale, surprinde opoziția sufletului în
fața morții: „Sufletul nu părăsește cu ușurință trupul, nici nu intră într-o lume nouă a purificării
și a experiențelor. Mai degrabă sufletul se sfâșie de trup fără voia sa, chinuit fiind de aparenta
distrugere a organismului său și de separarea nefirească a mădularelor sale. Nu trupul este cel
care ține omul în robie, ci moartea însăși și „cel care are stăpânirea morții”(Evrei 2, 14)4
Tocmai această luptă dovedește setea omului de viață, tocmai această durere L-a făcut pe
Dumnezeu să se întrupeze, să biruiască moartea veșnică și să-i opună viața veșnică.
În tradiția Bisericii cântăm un stih care spune așa: „Veșnica pomenire! Veșnica
pomenire! Veșnica lui pomenire!” Despre aceste rânduri a scris Sfântul Nicolae Velimirovici
într-una din scrisorile sale: „Cine dorește pomenire fără de moarte în veșnicie, evanghelic lucru
dorește. Dar cine dorește nume fără de moarte pe pământ, deșert lucru dorește. Să știi că mulți
sunt care petrecându-și această viață fără să se audă de ei și fără să fie băgați în seamă au
dobândit nume fără de moarte în lumea cealaltă, mai presus de moarte și de schimbare. Cugetă
la aceasta, frate Melentie, și Dumnezeu îți va descoperi și mai multe. Iar când vei auzi de
moartea mea, spune la rugăciune: „Veșnica lui pomenire!”5
Opusul morții este viața. Procesul la care omul e chemat este acesta: viață – moarte –
viață prin înviere. Sfântul Pavel a exclamat: „Dacă nu este învierea morților, nici Hristos n-a
înviat.”( 1 Corinteni 15, 13) Gândul acesta să fie și gândul nostru. Amin!

1. Nicolas Berdiaeff, Essai sur la destination de l homme, p. 325 apud Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică
Ortodoxă, vol. III (București: EIBMBOR, 2003), 225.
2.Stăniloae,Teologia Dogmatică…, III:225.
3.Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului Ierotheos, Dogmatica Empirică după învățăturile prin viu grai ale
Părintelui Ioannis Romanidis, trad. Tatiana Petrache, vol. II (Iași: Doxologia, 2017).

4.D. Stăniloae, Teologia Dogmatică…, III:224.

5.I.P.S. Lazăr Puhalo, Sufletul, Trupul și Moartea, trad. Virgil Baidoc, II (Eikon, f.a.), 15.
6. Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, II, vol. I
(Bucuresti: Sophia, 2008), 127.

Cateheza face parte din Programul Catehetic din Postul Mare al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

About the author

Related posts

Comments

No comments