Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o
singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea
specifică a acestuia. Tradiția o atribuie unui mare învățător al
vieții duhovnicești — Sfântul Efrem Sirul:
„Doamne şi Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de
multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-1 mie, robului Tău.
Aşa Doamne, împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele
şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii
vecilor. Amin”.
Această rugăciune este citită de două ori la sfârșitul fiecărei
slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi
Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu,
slujbele acestor zile nu urmează celor săvârșite de obicei în
timpul Postului Mare.
La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi
facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule,
curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este
repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de
important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post?

Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele
pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o
„verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul
Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de
câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi
fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine
către Dumnezeu. Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este
acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care
întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” —
care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este
posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un
cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească
răspunde „pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire
sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte
energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.
Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de
deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai
mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea
pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la
negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu
adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că fundamental Satana
este un înşelător. El îl înşală pe om asupra lui Dumnezeu şi a
lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea
este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este
cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.
Iubirea de stăpânire Deși pare bizar, trândăvia şi deznădejdea
sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire.
Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de
sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o
atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu
este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne,
inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă
că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele
satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul
vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân,

centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul
ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi
de judecăţile melc. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare
limdamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat
prin a comanda sau a domina pe „alţii”. Se poate exprima la fel
de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie,
de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate,
do această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se
completează astfel cu crima duhovnicească.
Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de
Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi
Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata „pecete” a Chipului Divin
în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt
(loan, 1,1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi simbolism
supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul
realizării de sine este din acest punct de vedere şi cauză a căderii
sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul
mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte.
Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al
înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are
astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat el zideşte
pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi
scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El
împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi
transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.
Acestea patru sunt astfel „obiectivele” negative ale
pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar
Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci prima parte a
rugăciunii Sfântului Efrem Sirul — această plângere din adâncul
neputinței omenești. Apoi rugăciunea se îndreaptă către țelurile
pozitive ale pocăinței care, de asemenea, sunt patru.
Curăţia Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum
adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este
înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi

totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc
tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta
socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea
vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul.
Atunci opusul său este tocmai plinătatea. Dacă de obicei
înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta
se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care
nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală —
îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea
duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta
a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin
călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu. Primul şi minunatul
rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia. Am vorbit deja
despre ea. Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi,
îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai
smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi
lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi
iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că Dumnezeu
revarsă harul Său peste cei smeriţi iar celor mândri le stă
împotrivă.
Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul
„natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe
sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având,
aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea
ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi
concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine,
doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum.
Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu
este răbdător nu pentru că este „iertător” ci pentru că El sesizează
adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor,
pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem, este deschisă către
El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim
mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă
de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui
Dumnezeu.
În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale
tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea —
acea dragoste care, aşa cum am spus, poate fi dăruită numai de
Dumnezeu —, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi
ostenelilor duhovniceşti.
Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima
cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Şirul, în care cerem:
„dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe
fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria.
Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că
nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât
chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie.
Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale
pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al
autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică.
Dar atunci când „vedem greşalele noastre” şi când „nu osândim
pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi
dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul
duşman — mândria — va fi nimicit în noi.
După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile
nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Şirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din
timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai
bine ca niciodată. în lungul şi dificilul efort al însănătoşirii
duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul,
în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în
întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la
Dumnezeu — n.tr.). Catastrofa creată de păcat constă, cu
siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii — animalul, iraţionalul,
plăcerea din noi — asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului.
Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât
Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu
dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor
restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca
expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet

omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru
trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană — suflet şi trup —
face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai
cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne „psihosomatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale
ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post

Pr.Alexander Schmemann – Postul Mare,Ed.Univers enciclopedic,Buc.1995