Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăţiei lui Alexios I Comnenul (1081 -1118),
care a luat împărăţia după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărţire şi prigonire între bărbaţii
cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi. Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicînd despre
dînsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat şi a ispitit firea lucrurilor prin sine, şi cum că era atît
de mult îmbunătăţit, încît puţin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.
Căci nu făcea pogorămînt legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei şi aspru, neavînd la sine nici un
lucru pămîntesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micşorau, ca şi cum ar fi fost în oarecare chip
potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios şi atrăgător către pocăinţă. Erau însă alţii care înălţau pe
dumnezeiescul Hrisostom, ca şi cum ar fi fost în învăţături mai cu pogorămînt omenesc şi cum că mai cu
înlesnire povăţuia pe toţi, şi îi chema către pocăinţă. Deci, îl cinsteau mai mult decît pe marele Vasile şi
decît pe Grigorie atît pentru mulţimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cît şi pentru iscusinţa
cugetărilor.
Alţii iarăşi cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înţelepciune şi în
învăţătură elinească pe toţi dascălii cei vestiţi şi pe elini, cum şi pentru frumuseţea cuvintelor şi înflorirea
lor. Deci, ziceau, cum că înţeleptul Grigorie biruia pe toţi şi cum că acestuia i se cădea întîietatea. Atunci,
prin o pricină ca aceasta a celor învăţaţi s-a întîmplat de s-a despărţit mulţimea poporului. Şi unii se
ziceau Ioaniteni, alţii Vasiliteni, iar alţii Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înţelepţi şi zicînd între
dînşii multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiţii aceştia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai
sfădească în deşert.
Pentru aceea, după cîţiva ani, s-au arătat sfinţii ierarhi, mai întîi cîte unul deosebit, apoi şi cîte trei
împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetăţii Evhaitenilor, care era om îmbunătăţit
şi preaînţelept, după cum şi scrierile lui îl arată. Şi toţi trei au zis către dînsul cu un glas:
“Noi, precum vezi, una sîntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în
vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile spre mîntuirea cea de obşte şi folosul
oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine, le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi
nu este între noi vreunul întîi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează.
Deci, sculîndu-te, porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptîndu-se pentru
noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sîrguit cît am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea
şi să o aducem într-o unire. Deci, împreunîndu-ne într-o zi, cînd ţi se va părea ţie că este de cuviinţă, fă
nouă praznic cuviincios. Apoi, spune şi celorlalţi care vor fi mai pe urmă, cum că noi sîntem una la
Dumnezeu şi noi negreşit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mîntuire, pentru cei ce ne vor
săvîrşi praznicul pomenirii noastre”. Acestea zicînd, i se părea că sfinţii se înălţau la cer, strălucind cu
lumină nemărginită şi chemîndu-se unul pe altul pe nume.
Deci, sculîndu-se acel minunat om, adică arhiereul evhai-tenilor, a făcut precum i-au poruncit lui sfinţii,
potolind mulţimea şi pe toţi aceia care se sfădeau mai înainte. Aceştia au crezut cele spuse de el, că era
om vestit, şi pentru învăţătura lui cea mare, şi pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a
se face praznicul acesta.
Astfel, Sfîntul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toţi cei trei sfinţi ierarhi, adică la întîia
zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie şi la 27 pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30
pe toţi, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare şi laude, precum li se cădea lor, şi fiind
aceasta cu voia sfinţilor, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit
renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decît acestea.
Sfinţii aceştia cu chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan “Gură de Aur” (Hrisostom) era de
statură scund, cu capul mare, cu trupul drept şi subţire, cu nasul plecat, alb la faţă şi cam palid, avînd
pleoapele ochilor adîncite şi luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în faţă, cu fruntea lată şi
mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică şi rară, cu părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui
erau adîncite înăuntru, de multă postire şi nevoinţă.
Apoi, este de nevoie a zice despre dînsul, că a întrecut pe toţi înţelepţii elinilor cu cuvintele şi mai ales cu
iscusinţa, înlesnirea şi frumuseţea vorbirii; şi atît de bine a tîlcuit dumnezeiasca Scriptură şi a săvîrşit
evangheliceasca propovăduire, încît dacă n-ar fi fost sfîntul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de
trebuinţă să mai vină încă o dată pe pămînt Stăpînul Hristos. Iar spre fapte bune atît de mult s-a suit, încît
pe toţi i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei şi al dragostei, rîvnitor de obşte cu iubirea de fraţi şi cu
învăţătura lui; şi a trăit 63 de ani, păscînd Biserica lui Hristos şase ani. Apoi s-a săvîrşit în Comane,
surghiunit de Eudoxia, împărăteasa, şi de episcopii cei pizmăreţi.
Sfîntul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscăţiv şi slăbănog la faţă, negricios şi palid, cu
sprîncenele lungi, încovoiate şi ridicate în sus, asemănîndu-se omului îngrijit, avînd nasul plecat, cu faţa
cam zbîrcită, adîncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate şi destul de lungă.
Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci şi pe cei vechi; pentru că s-a ostenit
la învăţătură foarte mult, şi deprinzînd toate învăţăturile ştiinţei, din fiecare a cîştigat biruinţă. Asemenea
încă s-a iscusit şi în filosofia cea practică şi prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. S-a suit la
scaunul arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei Capadociei, cînd era de 37 de ani, ocîr-muind Biserica opt
ani; apoi, s-a dus către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său.
Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit, puţin cam
palid, nasul lătăreţ, sprîncenele potrivite, căutătura veselă şi blîndă, la ochiul cel drept avea un semn de la
o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă şi potrivită şi pe margini se arăta cam afumată. Pleşuv de ajuns,
cu părul alb. Marele Grigorie întrecînd cu strălucirea vieţii pe cei ce au sporit în fapte, la atîta înălţime a
cuvîntării de Dumnezeu s-a suit, încît toţi se biruiau de înţelepciunea lui, atît în cuvinte cît şi în dogme;
pentru aceasta a cîştigat numirea de “Cuvîntătorul de Dumnezeu”. El a ocîrmuit Biserica
Constantinopolului 12 ani şi a trăit 80. Cînd s-a făcut patriarh, a aflat în cetate numai o biserică a
dreptcredincioşilor şi cînd a lăsat scaunul, a lăsat numai una eretică. Şi mergînd la Arianz, moşia sa, unde,
cugetînd pururea la Dumnezeu şi făcîndu-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfîrşit cu pace.
Dar de vreme ce de trei ori fericiţii aceştia, atît de mult s-au ostenit pentru mîntuirea noastră, se cuvine şi
noi să prăznuim pomenirea lor şi să le mulţumim pe cît putem. Căci ei de nimic altceva n-au purtat grijă,
nici altceva au cugetat, decît numai un scop au avut, ca să întărească buna credinţă; apoi o nevoinţă au
avut spre a lucra fapta bună, îngrijind şi sîrguindu-se fără pregetare, cu lucrul şi cu gîndul, pentru
mîntuirea sufletelor. Pentru care atît de rău au pătimit propovăduind credinţa cea adevărată în toată lumea,
iar nouă tuturor de obşte ne-au făcut bine. De aceea şi noi sîntem datori să cinstim pe făcătorii noştri de
bine, şi să le mulţumim după putere, fiindcă după datorie nu putem.
Deci, să cinstim cu cuvinte pe cei trei cuvîntători, deşi mă tem şi mă sfiesc, neaflînd cuvinte cuviincioase
şi potrivite sfinţilor; pentru că pricina este mare şi nu pot, nu numai pe cîte trei, dar nici măcar pe unul să-
l laud după cum se cuvine şi de care toată lumea nu era vrednică. Deci, cum va ajunge buna grăire cea
lumească să laude pe cei mai presus de lume, care au împodobit toată lumea şi au izbăvit-o ca şi cei 12
văzători ai Cuvîntului şi de Dumnezeu propovăduitori? Care dacă nu s-ar fi ostenit atît de mult cu sfintele
lor scrieri, nu s-ar fi scăpat întreaga lume de slujirea la idoli, cea de mai înainte înrădăcinată, nici de
eresurile cele în multe chipuri; căci sfînta şi preaînţeleapta Treime, nedespărţita şi cea mai presus de
fiinţă, a iconomisit ca ei să vieţuiască într-acele vremuri ale eresurilor.
Aceşti cereşti oameni şi pămînteşti îngeri, trîmbiţele adevărului, preaînţelepţii retori, tunetele Dumnezeirii
celei nezidite, s-au sîrguit să smulgă şi să risipească pe ocărîtorii dreptei credinţe şi cu praştia cuvintelor
lor au gonit departe pe lupi de la Biserica dreptcredincioşilor. Aceştia cu înţelepciunea lor au surpat
zidurile cele rele ale vrăjmaşilor şi au smerit toată înţelepciunea care se ridica împotriva cunoştinţei de
Dumnezeu, schimbînd şi prefăcînd totul spre bine, netezind şi îndreptînd pe cele strîmbe, cum şi toată
asprimea şi nedreptatea.
Treimea aceasta pămîntească ne-a învăţat a ne închina Treimii cereşti, precum se cade, şi neamestecată a
o mărturisi în acest chip, precum li s-a descoperit lor adeverirea credinţei, zicînd: Dumnezeu nenăscut
este Tatăl, Dumnezeu născut este Fiul, şi Dumnezeu purces este Duhul Sfînt. Sînt trei Persoane, dar un
singur Dumnezeu, cu preaslăvire. Nu sînd trei dumnezei, doar un Dumnezeu, căci una şi aceeaşi este
Dumnezeirea. Precum din soare ies raze, care n-au nici o deosebire, aşa sînt cele trei persoane, care fac
aceeaşi fiinţă.
Astfel, ne-au învăţat să credem şi să mărturisim despre Sfînta Treime, cei trei preasfinţiţi arhiepiscopi; şi
au întărit dogmele cele drepte cu învăţături preaînţelepte, în prigoane, primejdii şi războaie, pînă la
moarte fiind prigoniţi, ba încă şi după moarte. Deci, adunaţi-vă toţi cîţi v-aţi folosit de la dînşii, veniţi
toată vîrsta şi firea, bărbaţi şi femei, preoţi şi monahi, tineri şi bătrîni, să mulţumim făcătorilor noştri de
bine, să lăudăm pe dascălii şi propovăduitorii bunei credinţe, să binecuvîntăm cei săraci pe cei
îmbogăţitori, cei din primejdii pe cei izbăvitori, cei cuvîntători pe cuvîntătorii de Dumnezeu, cei necăjiţi
pe mîngîietori, sărmanii pe părinţi, bolnavii pe doctori, străinii şi lipsiţii pe iubitorii de străini.
Pe scurt, să zic, toţi deodată adunaţi-vă să mulţumim celor ce s-au făcut tuturor toate, ca pe cei mai mulţi
să-i dobîndească. Dar să lăsăm altora să le povestească înţelepciunea lor, ştiinţele, posturile, privegherile
şi celelalte fapte bune şi numai aceasta să o zic, care mă face şi mai mult să mă minunez, adică sîrguinţa
cea covîrşitoare şi grija care o aveau ca să mîntuiască sufletele oamenilor, robii lui Dumnezeu Celui
iubitor de oameni şi următorii Lui cu toată virtutea. Căci de aceasta se îngrijeau mai mult, cunoscînd că
prin fapta aceasta păzeşte omul asemănarea cu Dumnezeu.
Căci nu este mai mare şi mai minunată ispravă decît a se păzi cineva într-această amăgitoare lume pe sine
fără de prihană; dar mai vrednic de laude, este acela care se sîrguieşte a mîntui şi pe aproapele. Căci cu
acest milostiv chip se face următor Stăpînului care S-a dat pe Sine la moarte, ca să libereze pe om din
robia vrăjmaşului. Iar în ce fel au mîntuit pe mulţi oameni aceşti dascăli preaînţelepţi, ascultaţi:
Dumnezeu a făcut lumea aceasta pentru oameni, şi aceştia au tîlcuit firea celor ce sînt, adică a tuturor
făpturilor pe care le-a făcut Atotputernicul Dumnezeu şi prin cunoştinţa lor s-au făcut înţelepţi, încît au
cunoscut oamenii pe Ziditorul. Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu prin frumuseţea şi mărimea lor, iar
dascălii tîlcuiesc luminat cerurile şi pămîntul, adică lumea cea văzută şi cea nevăzută, cum este aşezarea
şi rînduiala ei şi care este pricina de le-au făcut pe ele Dumnezeu şi altele asemenea.
Astfel, se potriveşte să zicem graiul psalmistului: În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la toate marginile
lumii au ajuns cuvintele lor. Ne-a dat preabunul Dumnezeu Testamentul cel Vechi şi cel Nou spre
mîntuirea noastră şi aceştia au primit cu mulţumire poruncile Lui, pe care cu iubire de osteneală le-au
păzit ziua şi noaptea, cugetînd întru dînsele, şi pe sineşi făcîndu-se case curate ale Duhului Sfînt; apoi ne
povăţuiesc şi pe noi să petrecem întru dînsele, precum Dumnezeu ne-a poruncit şi ne îndreptează,
împodobindu-ne obiceiurile cu bună rînduială, şi aducîndu-ne de mînă spre cele mai înalte. Dumnezeu S-
a întrupat pentru noi, şi sfinţii aceştia ne tîlcuiesc şi ne fac cunoscută taina iconomiei Lui, şi ne fac să
înţelegem prin oarecare chin preaînţeleapta taină a unirii acesteia.
A trimis pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască în lume cunoştinţa lui Dumnezeu, să gonească întunericul
închinăciunii de idoli, să lumineze pe neamuri şi către Dumnezeu să le întoarcă; s-au trimis şi sfinţii
aceştia să propovăduiască lumii adevărata credinţă, să izgonească dintr-însa întunericul relei credinţe, să
se lupte cu ereticii şi să-i biruiască, să izbăvească pe oameni de învăţăturile cele de suflet pierzătoare, să
le vestească dogmele cele drepte şi Sfintele Scripturi să ni le tîlcuiască, apoi, către mîntuire şi pocăinţă să
ne povăţuiască; care lucru îndoit s-a făcut, precum cel ce a luat cei cinci talanţi şi a cîştigat cu dînşii alţi
cinci talanţi.
A preamărit pe apostoli cu minuni, de care şi aceşti sfinţi n-au fost neîmpărtăşiţi, precum poate fiecare să
se înştiinţeze în istoria vieţii lor. Domnul a învăţat toate neamurile prin apostolii Săi; dar cine a rămas
neîmpărtăşit de cuvintele acestor sfinţi? Pe cine n-au învăţat şi nu învaţă pînă acum preaînţelepţii aceştia?
Nu atîta cu filozofeşti şi geometriceşti ştiinţe, pe cît cu fireşti şi bune sfătuiri povăţuiesc minunaţii aceştia.
Căci de vreme ce lumea nu a cunoscut pe Dumnezeu cu înţelepciunea, ei totuşi au voit să mîntuiască cu
propovăduirea pe cei ce credeau întru El.
Dar pe urmă, fiindcă lumea n-a cunoscut pe Dumnezeu prin propovăduire, precum se cădea, bine a voit să
mîntuiască, prin înţelepciunea acestora, pe cei ce vor crede învăţăturilor lor. Astfel cu adevărat şi mulţi sau mîntuit prin dogmele lor şi prin cugetările lor cele preaînţelepte, iar cu frumuseţea cea firească a bunei
făpturi şi cu dulceaţa cuvintelor lor au adus la pocăinţă pe mulţi.
Pe aceştia îi avem noi oamenii, după Dumnezeu, făcători de bine şi păzitori. Aceştia sînt stîlpii cei
neclintiţi ai credinţei noastre, peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a întărit casa ei, pe care porţile
iadului, adică ereticii cei rău credincioşi şi fără de minte, n-au putut nicidecum s-o clintească. Aceştia
sînt, după Sfinţii Apostoli, dascăli ai lumii. Pe aceştia îi serbăm şi noi astăzi, săvîrşind pomenirea lor cu
bucurie şi cu credinţă. Nu precum o prăznuiesc robii pîntecelui, cu băuturi şi beţii, nu cu multe feluri de
bucate şi cu benchetuiri; ci precum poftesc aceia, şi precum scripturile lor poruncesc, adică, să ne îngrijim
de mîntuirea sufletelor noastre, păzind cîte ne-au poruncit de-a pururea pomeniţii în scris, urmînd vieţii
lor, faptele bune şi nevoinţele lor. Şi făcînd cele după puterea noastră, să păzim mîntuitoarele porunci ale
Domnului, precum le-au păzit ei; căci atunci cînd îi prăznuim cum se cuvine pe sfinţi, atunci şi pe
Dumnezeu Îl slăvim şi pe sfinţi îi cinstim, atunci şi ei se bucură de noi, slăvindu-se şi cinstindu-se.
O! luminători preastrăluciţi în toată lumea şi decît tăria aceasta mai cinstiţi! O! fericită treime,
închipuirea, asemănarea şi strălucirea Preasfintei Treimi, care v-aţi preamărit de Ea, ca cei ce pe Aceasta
aţi propovăduit-o. Căci pentru dragostea lui Hristos, toate dumnezeieştile Lui porunci le-aţi păzit,
trupurile voastre cu înfrînare le-aţi omorît, pe voi înşivă de toate patimile v-aţi curăţit, vase cinstite ale
Sfîntului Duh v-aţi făcut, oglinzi prea strălucite ale lui Dumnezeu v-aţi lucrat, cu Dumnezeu prin gîndire
v-aţi unit, la săvîrşirea faptei bune v-aţi suit şi ca bărbaţi desăvîrşiţi, la măsura vîrstei lui Hristos aţi ajuns.
Oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos bine le-aţi păscut, sufletele voastre pentru ele le-aţi pus şi de
vreascurile eretice le-aţi curăţit, pe eretici departe de la ele i-aţi alungat, primejdii şi izgoniri pentru
adevăr aţi suferit, pe diavolul şi pe slugile lui i-aţi biruit, şi la fugă i-aţi luat. Ne aducem aminte de
primejdiile voastre, pe care, pentru buna credinţă le-aţi pătimit, cinstim izgonirile voastre cele nedrepte,
care pentru dreptate le-aţi suferit, slăvim mucenicia cea grea a pătimirii voastre celei fără de sînge;
binecuvîntăm celelalte osteneli şi dureri, care aţi luat asupră-vă, cu Răsăritul şi cu Apusul luptîndu-vă, ca
să învăţaţi pe toţi.
Încă avem şi scripturile voastre cele sfinte, tablele cele de Dumnezeu scrise, ca un al treilea testament, pe
care Dumnezeu, prin inimile voastre l-a glăsuit; avem luminarea minţii, hrana sufletelor, desfătarea
ochilor, dulceaţa cea de obşte şi îndulcirea tuturor sfinţilor, moştenirea cea bine norocită şi bogăţia cea
fericită, care am luat-o de la voi şi o păzim ca pe o vistierie de mare preţ, ca să treacă cu diadohisire
(urmare) şi să rămînă din neam în neam pomenirea voastră veşnică şi slava voastră să se păzească în
lumea nemuritoare.
Ne rugăm şi cerem de la voi, sfinţilor, să vă aduceţi aminte de noi, netrebnicii robii voştri, ca bine primite
să fie rugăciunile noastre, să păziţi Biserica în pace, precum aţi lăsat-o, să ne învredniciţi a dobîndi şi noi
acea negrăită veselie şi prea dorita bucurie a întru tot lăudatei şi mai presus de fiinţă Treimi; ca împreună
cu voi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul cel Sfînt, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava,
cinstea şi închinăciunea, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii cei nesfîrşiţi. Amin.

sursa: vietile sfintilor