Evanghelia zilei

Ioan V, 24-30

24 Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață. 25 Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor auzi vor învia. 
26 Căci precum Tatăl are viață în Sine, așa I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine; 
27 Și I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. 
28 Nu vă mirați de aceasta; căci vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, 
29 Și vor ieși, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții și cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii. 
30 Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. 

Despre Înviere

Ce este moartea altceva decât despărțirea sufletului de trup. Fiindcă sufletul, care trăiește veșnic, nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu. Sufletul părăsește trupul, de aceea moare numai acesta, căci o parte din noi este muritoare, iar alta nemuritoare. Sufletul, care se desparte de trup neobservat de ochii omenești, se ia de către îngeri și se duce în sânul lui Avraam, dacă este drept, sau în temnița iadului, dacă este păcătos, până ce va veni ziua cea hotărâtă a Judecății de apoi, când sufletul iarăși se va uni cu trupul și va trebui să dea socoteală înaintea scaunului Judecătorului Hristos.

Eu zic că sufletul iarăși se va uni cu trupul pentru că viața viitoare nu înghite și nu nimicește trupul. Putrezirea trupului și moartea n-au fost legate de la început de trup, fiindcă trupul este lucru al lui Dumnezeu, iar putreziciunea și moartea lui au venit în lume prin păcat. Totuși, trupul iarăși se va dezbrăca de această haină trecătoare și se va îmbrăca în cea netrecătoare; el va lepăda ceea ce vine de la păcat și va lua iarăși în stăpânire ceea ce îi dăduse harul lui Dumnezeu, adică nestricăciunea.

Învățătura despre învierea trupului este însă de cea mai mare însemnătate; ea ne dă o pătrundere mai deplină în adevărurile credinței, orânduiește viața noastră și apără pronia dumnezeiască de orice învinovățire. Necredința întru înviere răzvrătește toată viața noastră, o umple cu mii de răutăți și duce totul în neorânduială. Din contra, credința întru înviere întărește convingerea noastră despre o providență care cârmuiește lumea, ne dă o mare râvnă pentru fapta bună, ne îndeamnă a fugi de rău cu toată îngrijirea, și toate le umple cu liniște și pace.

Cine nu crede că va învia și că va da socoteală de faptele sale, ci gândește că toată ființa sa se mărginește numai în viața aceasta, aceluia nu-i va păsa mult pentru fapta bună. Și cum ar putea el face altfel, când nu nădăjduiește la nici o răsplătire? Dar el nu se va înfrâna nici de la fapte rele, fiindcă el nu așteaptă nici o pedeapsă pentru nelegiuirile sale, ci se va deda poftelor și patimilor și va propăși în toate felurile de păcătoșenie.

Dimpotrivă, cine este convins despre judecata cea viitoare, și totdeauna are înaintea ochilor săi această judecată înfricoșată, împreună cu neînlăturata dare de seamă și hotărârea judecății, care nu se poate schimba, acela va încerca în tot chipul a se îndeletnici în înfrânare, în blândețe și în toate celelalte fapte bune și a fugi de desfrânare, de îndrăzneală și de toate celelalte răutăți.

Credința în înviere este totodată și cea mai mare mângâiere în suferință, în lupta cu ostenelile și cu greutățile vieții. Pentru aceasta, Apostolul Pavel vorbește deseori despre înviere, spre a încuraja pe luptătorii lui Hristos în ostenelile și în pătimirile lor, spre a-i mângâia și îmbărbăta. De aceea, el zice: „în toate pătimind necaz, dar nefiind striviți; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți; prigoniți fiind, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu nimiciți… Știind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia și pe noi cu Iisus… pentru aceea nu slăbim” (II Corinteni 4, 8-9, 14, 16). Și: „Noi știm că, de se va strica casa noastră cea pământească a cortului acestuia, zidire de la Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri” (II Corinteni 5, 1).

Așadar, Apostolul socotește nădejdea la viața cea viitoare după înviere ca fiind cea mai mare mângâiere în luptele și pătimirile vieții. La înviere, iubiților, fiecare om este părtaș, căci Apostolul zice: „Toți vom învia, fiecare întru a sa rânduială” (I Corinteni 15, 22-23).

Ce înseamnă aceasta? El vrea să spună că și păgânul, și iudeul, și cel rătăcit în credință, și cel drept-credincios, fiecare om, va învia în ziua aceea. Deci, dacă toți oamenii vor învia, păcătoșii ca și drepții, necucernicii ca și virtuoșii, pentru aceasta nu trebuie să crezi tu că Dumnezeu este nedrept și nu trebuie să te întrebi: „Ce este aceasta? Eu, care am fost așa de râvnitor și așa de mult am răbdat, voi învia negreșit, dar tot așa va învia păgânul, necucernicul, închinătorul la idoli, încă și ei vor fi părtași de aceeași cinste a învierii?”. Pentru ca să nu te rătăcești cu asemenea vorbe, ascultă ce zice însuși Iisus Hristos: „ Vine ceasul întru care toți cei din mormânturi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu; și vor ieși cei ce au făcut cele bune întru învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele întru învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).

Vedeți ce deosebire între înviați? Deși toți oamenii vor învia, însă cel drept va învia spre viață, iar păcătosul, din contra, spre a primi osânda. Deși trupurile păcătoșilor sunt netrecătoare, această cinste va fi pentru ele un izvor de osândă și de ticăloșie, căci trupurile lor vor învia spre a suferi necontenitele chinuri ale focului.

Căci nu aceasta este vrednic de dorit, ca noi îndeobște să înviem și să ne îmbrăcăm întru neputreziciune, ci ca noi, la înviere, să nu ne aflăm fără de slavă și fără nădejdea bucuriei; ca soarta noastră să nu fie focul cel gătit pentru păcătoși.

„Dar cum vor învia drepții?”, întrebi tu. Ascultă ce zice Însuși Domnul: „Atunci vor străluci drepții ca soarele întru împărăția Tatălui lor” (Matei 13, 43). Dar ce vorbesc eu de strălucirea soarelui? Drepții vor fi așa de luminoși, ca slava lui Hristos însuși, precum dovedește Apostolul Pavel, când zice: „Cetatea noastră este în ceruri, de unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care va schimba trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Lui” (Filipeni 3, 20-21).

Așadar, trupul nostru cel muritor se va preschimba și se va face asemenea slavei lui Hristos; muritorul se va îmbrăca întru nemurire, și ceea ce s-a semănat întru slăbiciune va învia întru putere. Carnea nu se va mai teme de putreziciune, nu se va mai teme de foame, nici de sete, nici de boală, nici de vreo nenorocire, ci în locul lor va intra o pace sigură și o statornică odihnă a vieții.
În adevăr, slava cerească, pe care la înviere o va dobândi cel drept, covârșește cu mult oricare altă slavă și este fără de sfârșit.

Dar cel ce se îndoiește și cel necredincios întreabă: „Oare, vor învia trupurile cu adevărat?”. Eu răspund prin cuvintele Apostolului Pavel: „Nebun ce ești! Tu ce semeni nu înviază dacă nu va muri. Și ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăuntele gol, fie de grâu, fie de altceva” (I Corinteni 15, 36-37), care este mort, uscat și fără suc. Dar după ce putrezește, el iese mai rodit, face boabe și se înarmează cu țepi. Deci Acela, Care pentru tine înviază iarăși sămânța de grâu, nu va putea, oare, pentru Sine să te învieze? El, Care în toate zilele scoală soarele din mormântul nopții, și, de asemenea, adeseori readuce luna din pieirea sa și recheamă spre folosul nostru timpurile anului dispărute, Acela, zic, nu va putea să ne înnoiască și pe noi, pentru care El înnoiește toate acestea? Putea-va El suferi ca aceia pe care El i-a creat cu suflarea și cu răsuflarea Sa, să se stingă în veci? Cum, omul, care singur pe pământ poate cunoaște și cinsti pe Dumnezeu, trebuie, oare, să piară în veci?

Dar tu te îndoiești că este cu putință ca trupul tău să se restabilească după moarte, când el este prefăcut în cenușă și oasele tale în pulbere. Omule, spune-mi, ce erai tu înainte de a te fi zămislit în pântecele maicii tale? Nimic, curat nimic. Dar Dumnezeu, Care te-a făcut din nimic, nu va putea, oare, mai ușor să te restabilească pe tine din ceva? Crede numai. A restabili ceva ce ființează este mai ușor decât a face ceva ce nu ființează. Acela care te-a plăsmuit în pântecele maicii tale, poate iarăși să te plăsmuiască din sânul pământului. Dar te temi, poate, că oasele tale cele uscate nu se vor putea iarăși îmbrăca cu carne. O, încetează de a măsura atotputernicia dumnezeiască cu neputința ta! El, Plăsmuitorul tuturor lucrurilor, Care în fiecare an îmbracă iarăși cu frunze arborii cei goi, câmpiile cele uscate cu flori și cu iarbă, El iarăși va îmbrăca și oasele tale în primăvara învierii.

Încă și proorocul Iezechiel se îndoise odinioară de aceasta, însă Dumnezeu i-a arătat într-o vedenie cum au început oasele a foșni, „…iată s-a făcut un vuiet și o mișcare și oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa… Și crescuse carne și pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele… și a intrat în ei duhul și au înviat, și mulțime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (Iezechiel 37, 7-10). Așa a convins Dumnezeu pe proorocul despre înviere, prin arătare duhovnicească, iar el a însemnat această arătare, pentru ca un adevăr așa de însemnat să fie cunoscut și urmașilor.

Iar Isaia strigă cu dreptate: „Morții Tăi vor trăi și trupurile lor vor învia!… Căci rouă Ta este rouă de lumină și din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26, 19). Precum ierburile pământești udate de rouă încolțesc și înviază, așa și oasele credincioșilor vor învia, prin rouă cea duhovnicească a lui Dumnezeu.

Dar tu ai nedumerire, dacă se poate iarăși restabili omul întreg din părticelele cele multe de pulbere, în care s-a sfărâmat trupul după moarte. Iată, tu însuți poți, dintr-o scânteie foarte mică, să produci un foc mare; dar Dumnezeu nu va putea să restabilească iarăși trupul tău din puțină cenușă?

Dar dacă tu zici că din acesta sau din alt trup n-a rămas nimic, pentru că el a fost mistuit de foc sau mâncat de fiare; dacă voiești a zice acestea, gândește însă îndată, că toate acestea iarăși în pământ se întorc, cenușa celui ars, fiara care a mâncat pe un om, toate iarăși se fac pământ, iar din pământ poate porunca cea atotputernică a lui Dumnezeu iarăși a te scula. Uită-te numai la tine însuți. Când nu se vede nici o scânteie de foc, atunci întrebuințezi o bucățică de piatră și oțel și scoți din lăuntrul pietrei cât foc îți trebuie.

Focul era ca și îngropat în piatră, dar tu l-ai scos la lumină. Deci, ceea ce tu faci cu mintea ce ți-a dat-o Dumnezeu spre a aduce la ființă ceea ce este ascuns și îngropat, adică scânteia, ar trebui, oare, să nu poată face însăși mărimea și atotputernicia dumnezeiască? Ea, să nu poată chema iarăși la viață ceea ce este ascuns și îngropat? Crede numai; Dumnezeu este atotputernic!

Numai aceasta trebuie să întrebi: „Oare, a făgăduit Dumnezeu învierea trupului?”. El a făgăduit aceasta, și tu ai mărturie că Dumnezeu a făgăduit-o; ai chiar mărturia lui Hristos. De aceea, crede tare și nu te teme de moarte! Hristos zice răspicat: „Vine ceasul, întru care toți cei din mormânturi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu; și vor ieși cei ce au făcut cele bune întru învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea judecății” (Ioan 5, 28-29). însuși Hristos ne făgăduiește învierea. Iar Apostolii au propovăduit că Hristos S-a sculat din morți, și că prin El vor învia încă și toți ceilalți morți întru nădejdea învierii. Apostolii nu se temeau nici de moarte, nici de chinuri, nici de răstignire; ei au pecetluit mărturia învierii prin vărsarea sângelui lor.

„Dacă nu este înviere a morților, zice Apostolul Pavel, nici Hristos n-a înviat…; dar Hristos a înviat…, căci precum printr-un om a venit moartea (adică prin Adam), tot printr-un om (adică prin Hristos) a venit și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15, 13, 20-22). Și la acestea el adaugă: „Dacă morții nu înviază nicidecum… de ce mai suntem și noi în primejdii în tot ceasul? Mor în fiecare zi!, dar care îmi este folosul, dacă morții nu înviază?” (I Corinteni 15, 29-32). Și în alt loc zice, că în toate zilele este expus la moarte, și totuși, nu se lasă de propovăduirea Evangheliei, având puternica convingere „că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia și pe noi cu Iisus” (II Corinteni 4, 14).

Dar ce trebuie să zicem noi despre Sfinții Mucenici? Avut-au ei, oare, o nădejde tare întru înviere sau nu? Dacă ei nu ar fi avut-o, în adevăr, ei n-ar fi socotit a fi câștig o moarte plină de atâtea chinuri și schingiuiri. Dar ei nu gândeau la muncile prezente, ci la răsplătirea cea viitoare.

Trebuie, oare, să vă vorbesc de nenumărații bărbați și femei, de tineri și de tinere care au disprețuit moartea cea pământească? Ei ar fi putut să-și scape viața lor dacă s-ar fi lepădat de Hristos. Însă ei au voit mai bine a jertfi viața cea pământească, și prin aceasta a dobândi pe cea veșnică; a fi alungați de pe pământ, și prin acesta a se face locuitori ai cerului. Ei, ca și Apostolul Pavel, au fost întăriți într-o asemenea vitejie prin credința întru înviere.

Deci, cum putem noi să ne temem de moarte? Dacă noi suntem urmași ai Sfinților Mucenici, și voim vreodată a ne uni cu dânșii, nu trebuie să ne plângem nici de moartea noastră, nici de moartea celor apropiați nouă.

Când simți că se apropie moartea ta, stăpânește lacrimile și suspinurile tale, și fă ca în locul acestei jeliri să vină în inima ta tânguirea cea sfântă, despre care zice Apostolul că este plăcută lui Dumnezeu (II Corinteni 7, 10), acea tânguire care lucrează vindecarea noastră cea statornică, adică pocăința de păcatele săvârșite. Cercetează inima ta, ispitește conștiința ta, și dacă vei afla ceva de care să-ți pară rău – și negreșit vei afla – suspină întru mărturisirea păcatelor tale, plângi întru rugăciune, îngrijește-te de moartea cea adevărată, adică de osânda sufletului tău, și jelește păcatele tale.

Atunci nu te vei înspăimânta de desfacerea trupului tău, căci acela, după voia lui Dumnezeu, se va restabili mai slăvit.

Însă, pentru ca să nu tremurăm la gândirea despre înviere, să ne sârguim la faptele cele bune și la viața cea îmbunătățită. La fiecare privire a unui cadavru, să punem din nou în mintea noastră această gândire și să nu amânăm vindecarea noastră, cât este încă timp. Să aducem roade bune de pocăință și să îndreptăm ceea ce am greșit, ca să nu ne apuce ceasul morții și să nu ne lipsească timpul de a face destulă pocăință pentru greșelile noastre. Amin.