† TIMOTEI

Prin voia lui Dumnezeu, Episcopul Spaniei şi Portugaliei.

Cuvânt pastoral la Învierea Domnului 2024

 

Către tot clerul şi poporul dreptslăvitor din Episcopia Spaniei şi Portugaliei

Har, milă şi pace de la Hristos Domnul nostru, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

„Când te afli la lărgime să nu te bucuri,iar când te afli în necazuri, să nu te întristezi,și să nu le socotești pe acestea ca străine de calea lui Dumnezeu.Căci pe calea Lui se umblă din veac și din neam în neam prin cruce și moarte.”

Preacucernici și Preacuvioși Părinți,

Preacuvioase maici,

Iubiți credincioși și credincioase,
 

Hristos a înviat!
 

An de an, de cum intrăm în postul mare, majoritatea textelor liturgice ne aduc aminte că nu există o altă cale care duce la bucurie și la mântuire, decât calea crucii. E greu de înțeles această cale pe care ne-o arată Hristos, dar, de fapt, este calea pe care tocmai omul a ales-o în momentul în care a dat crezare mai mult cuvântului vrăjmașului diavol, decât cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a îndrumat pe om pe calea ascultării, care izvorăște din iubire, cale care ar fi dus la o bucurie duhovnicească de neimaginat, la viață, la asemănarea cu Dumnezeu. Din nefericire vrăjmașul, semănând îndoiala în sufletul lui Adam, l-a deturnat de pe această cale, Adam pierzându-și ținta. Dar Domnul a venit să-i arate iarăși calea spre rai, transformând suferința crucii într-o cale de mântuire, dacă este asumată cu smerenie.

Dumnezeu nu s-a depărtat de om, ci, așa cum spune rugăciunea pe care o rostim la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Domnul a continuat să-l cerceteze, în diferite moduri și feluri, însoțindu-l permanent și îndrumându-l, făcându-i-se călăuză pe drumul spre mântuire.

Descoperim acest adevăr încă din Vechiul Testament, când Dumnezeu a scos poporul lui Israel din robia egipteană. Domnul S-a făcut împreună călător cu el. Îl însoțea în stâlp de nor pe timpul zilei, și în stâlp de foc în timpul nopții, arătându-i  calea înspre țara făgăduinței, cale, care așa cum cunoaștem, nu a fost una scurtă și ușoară, ci a durat 40 de ani. Această cale a fost presărată cu multe scăpătări și căderi ale poporului lui Israel, dar și cu infinit mai multe șanse de mântuire date de către Dumnezeu și acte de iertare din partea Acestuia. Toate acestea pentru că Dumnezeu voia ca poporul Israel să conștientizeze că mântuirea se dobândește în dar, însă mergând pe această cale a încrederii în Domnul și a ascultării din iubire.
 

Dragii mei,

Să știți că fiecare dintre noi suntem membri ai poporului lui Dumnezeu, care este popor ales, neam sfânt, preoție împărătească. Pe fiecare dintre noi Dumnezeu dorește să-l scoată din țara Egiptului, din pământul fărădelegii în care ne chinuim chiar din propria voință. Fiii lui Israel s-au aflat în amară robie în Egipt, erau asupriți și chinuiți. Cu toate acestea, când Domnul și-a adus aminte de ei și S-a hotărât să-i slobozească, au fost greu de pornit. Pe calea libertății fiind, au cârtit de nenumărate ori, le-a părut rău după viața pe care au lăsat-o în Egipt, așa rea cum era ea. Vrăjmașul, cum spune cuvântul introductiv din cadrul Tainei Călugăriei, le-a făcut urâtă viața cea nouă, aducându-le aminte permanent de viața de dinainte. Asemenea lor și noi, cei care nu mai suntem sub lege ci suntem sub har, din păcate, trăim în amara robie a păcatului. Iar Domnul, în multa Sa iubire pentru noi, ni se face Izbăvitor, se face El însuși împreună călător cu noi, ne trimite călăuzitori, pe părinții și bunicii noștri, pe preoții și duhovnicii noștri, ca să ne călăuzească pe cale, însă, de multe ori, din nefericire, preferăm să rămânem în lumea fărădelegilor, de multe ori pornim la drum și facem cale întoarsă, de multe ori cârtim, pe cale fiind, aducându-ne aminte de dulceața cea amară și amăgitoare a păcatului, de multe ori îl judecăm pe Dumnezeu și lucrările Lui, făcându-L vinovat pe El pentru toate eșecurile noastre.

Dar ce face Domnul? El, ca un mare Domn, ia asupra Lui toată vina noastră, tot păcatul pe care întreaga omenire l-a făcut, îl face, și-l va face până la sfârșitul veacurilor. El a asumat totul, s-a făcut blestem, cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”, ca să dezlege blestemul care este asupra noastră.
 

Iubiți credincioși,

Citim în cartea Facerii că Adam, după ce a păcătuit, nu a fost blestemat de către Dumnezeu. Singurul care a fost blestemat, pentru că deja era blestemat, a fost șarpele, adică diavolul care, răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, și-a atras asupra lui blestem. El a păcătuit împotriva iubirii datorită faptului că s-a iubit mai mult pe sine decât pe Dumnezeu, pe când încă era înger de lumină. Adam după căderea în păcat nu a încetat să-L iubească pe Dumnezeu, deși, odată cu trecerea generațiilor, vedem că această iubire a omului pentru Dumnezeu a scăzut mult în intensitate, omul, căzând în aceeași ispită ca a lui lucifer, devenind egoist și invidios. Aceste păcate  izvorăsc dintr-o iubire pătimașă și pervertită, iubire care nu are nimic de a face cu Dumnezeu, iubire care se transformă în ură, și care l-a făcut pe Cain să-l omoare pe Abel. Doar în acel moment, și pentru prima dată în istoria omenirii un om, adică Cain, a fost blestemat. El și-a atras blestem asupra lui pentru că a păcătuit împotriva iubirii, a lui Dumnezeu, și împotriva iubirii aproapelui, a fratelui său, Abel.
 

Iubiți credincioși,

De fiecare dată când ne judecăm semenii, urându-i, disprețuindu-i și răzvrătindu-ne împotriva lor, ne asemănăm lui Cain, devenind ucigători de oameni. În felul acesta ne atragem blestem asupra noastră, iar pentru a ne izbăvi de acest cancer al vieții duhovnicești, Hristos Domnul ne arată o cale, lepădarea de sine, calea crucii asumate cu bucurie. Doar mergând pe această cale vom învăța sa iubim adevărat.

Sfântul Luca al Crimeii spune: „Pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să ne ducem crucea cu supunere, neobosiți, neblestemând-o, ci binecuvântând-o, împlinind porunca lui Hristos, lepădându-ne de noi înșine şi mergând în urma lui Hristos pe calea cea îngustă, ce duce în Împărăția Cerurilor. Iar noi vrem cu toții ca drumul vieții noastre să fie larg, încăpător, fără nici un fel de spini, murdărie, pietre și gropi, să fie presărat cu flori, dar Domnul ne arată o altă cale: calea pătimirilor”.

Pare un paradox pentru mulți, mai ales pentru cei care sunt necredincioși, dar este unica cale de mântuire. Pentru a merge pe această cale, așa cum am auzit, trebuie să ne iubim crucea, la fel cum a iubit-o și a dorit-o Domnul pe a Sa. Ne-ar fi de folos să ne aducem aminte în fiecare zi de un fragment din Acatistul Sfintei Cruci: „cum putem noi să fugim de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să ne pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul nostru că le iubește și le cere și le socotește Lui de mare cinste? Rușine ne este, cu adevărat, de ne vom întrista de relele ce ne pricinuiesc oamenii sau de ispitele ce ni le aduc diavolii, trupul și gândurile noastre cele rele, sau pentru sărăcia și bolile ce ne vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre.”

Răbdarea acestor neajunsuri, Arhimandritul Emilianos Simonopteritul o numește silire duhovnicească, evanghelică, despre care spune că „nu este tiranie, ci este viață duhovnicească, este odihnă, veselie, lipsă de griji, este deschiderea cerurilor pentru fiii și fiicele lui Dumnezeu care se joacă înaintea Lui ziua și noaptea”. Și tot el spune că „Silința este atât de ușoară! Fiindcă Mângâietorul le face pentru noi pe toate ușoare și odihnitoare. Viața duhovnicească ajunge să fie înaripată. Prin silință, firea noastră trupească se înnoiește în întregime și se preschimbă în asemănare a trupului lui Hristos”.

Lucrarea duhovnicească se face prin silință, care nu este nicidecum siluire. Silința, în termeni duhovnicești, o numim nevoință. Nevoința este aducătoare de bucurie, când este făcută din iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele, cu multă dăruire de sine. Sfântul Porfirie spune: „Niciun ascet nu s-a sfințit fără nevoințe. Nimeni nu a putut ajunge la duhovnicie fără să se nevoiască. Trebuie să fie nevoință. Nevoință sunt metaniile, privegherile și așa mai departe, dar fără siluire. Toate să se facă cu bucurie. Nu atât metaniile pe care le vom face, nu rugăciunile, ci dăruirea, dragostea pentru Hristos, pentru cele duhovnicești”.

Dragostea pentru Hristos ne-o demonstrăm în momentul în care ne silim să ne iubim aproapele și doar atunci când ne dăruim aproapelui. În felul acesta demonstrăm că suntem credincioși și fi ai lui Dumnezeu. Părintele Alexander Schmeman vedea credința ca întâlnire cu altul, ca ieșire a omului din limitele eului său.

Anul acesta a fost proclamat în Patriarhia Română ca An omagial al îngrijirii și păstoririi bolnavilor, tocmai pentru a ne verifica credința, dragostea către Dumnezeu și aproapele, și pentru a ne aduce aminte că fratele nostru, indiferent dacă este aflat în nevoi sau nu, este viața noastră. În acest sens, Sfântul Antonie cel Mare din pustia Egiptului zice: „Viața și moartea depind de aproapele. Într-adevăr, dacă am câștigat pe fratele, am câștigat pe Dumnezeu. Dar dacă am supărat pe fratele nostru, păcătuim față de Hristos”.

Vă îndemn, fraților și surorilor, să nu păcătuim față de Hristos, Cel a cărui înviere din morți luminat o prăznuim astăzi, Cel care ne-a izbăvit pe noi din moarte și Cel care a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei și ne-a izbăvit de blestem, ci, pentru a învia și noi împreună cu Hristos, și pentru a ne putea bucura de roadele învierii Sale, să procedăm așa cum cântăm în această perioadă pascală: “Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățisăm. Să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte, viață dăruindu-le!”
 

Hristos a înviat!
 

Cu părintească dragoste întru Hristos Cel înviat din morți, și cu arhierească binecuvântare, al vostru, pentru tot binele rugător și de mântuire doritor,
 

† Timotei,

Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei
 

Dată la Reședința noastră de la Madrid, la Luminatul Praznic al Învierii Domnului, în Anul Mântuirii 2024, luna Mai, ziua a cincea.