Sfântul mitropolit Antim Ivireanul era de loc din Iviria. Părinții săi, Ioan și Maria, i-au pus din botez numele de Andrei. Ajungând din tinerețe rob la turci, a stat mulți ani în Constantinopol, învățând limbile greacă, arabă și turcă, precum și meșteșugul sculpturii, al picturii și al broderiei.
Prin anul 1690 este adus în Țara Românească de voievodul martir Constantin Brâncoveanu. Aici învață meșteșugul tiparului de la episcopul Mitrofan, iar după câțiva ani se călugărește și este hirotonit preot.
Între anii 1691–1694 conduce tipografia domnească de la București și tipărește trei cărți. Între anii 1694–1696 întemeiază o nouă tipografie la Mânăstirea Snagov. Între anii 1696–1701 este egumen al acestei mânăstiri tipărind 14 cărți, dintre care patru în limba română, iar celelalte în limbile greacă, slavonă și arabă. Între anii 1701–1705 a condus din nou tipografia domnească din București, tipărind 15 cărți, îndeosebi cărți de slujbă.
Între anii 1705–1708 a fost episcop la Râmnicu–Vâlcea, întemeind aici prima tipografie. Timp de trei ani a tipărit la Râmnic 10 cărți, dintre care 7 în românește. Între anii 1708–1716 a fost mitropolit al Țării Românești, întemeind noi tipografii și tipărind încă 19 cărți, dintre care 12 cărți în românește.
În toamna anului 1716 a fost închis, la porunca turcilor, caterisit și trimis în surghiun la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. Pe cale a fost martirizat de ostași și aruncat în râul Tungia, lângă Adrianopol. În prezent se crede că ar fi fost înecat în lacul Snagov.
Acest fericit ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind de mic înstrăinat din pământul părinților săi și după ce suferi grele ispite între păgâni, a fost călăuzit de Hristos în pământul românesc. Astfel, aici și-a găsit a doua patrie, cu părinți și frați și toată mângâierea Duhului Sfânt.
Luând jugul lui Hristos la Mânăstirea Snagov, ieromonahul Antim a ajuns călugăr iscusit și tipograf neîntrecut în Țara Românească. Timp de 15 ani, până a fost făcut episcop, a întemeiat două tipografii și a tipărit zeci de cărți bisericești în limbile română, greacă, arabă și slavonă, dovedindu-se cel mai mare tipograf al țării noastre în secolele XVII și XVIII. Cărțile lui s-au răspândit în toate provinciile românești, ajungând până în Athos, în Grecia, la Constantinopol, Ierusalim și Sinai, în Siria și Iviria, căci era un devotat slujitor al lui Hristos și apărător al Bisericii Ortodoxe.
Pentru sfințenia vieții sale, egumenul Antim Ivireanul a ajuns episcop al Râmnicului și apoi mitropolit al Țării Românești. Ca păstor de suflete și părinte duhovnicesc al tuturor, marele ierarh a fost o făclie în sfeșnic pentru toți, de la domn până la credincios. Era bărbat înțelept, insuflat de Duhul Sfânt, statornic în credință, tare în nădejde, iscusit în cuvânt, smerit la inimă și plin de dumnezeiască dragoste.
Dorind mântuirea oamenilor și săvârșirea slujbelor în limba română, mitropolitul Antim a înmulțit numărul tipografiilor, traducând și tipărind în grai strămoșesc principalele cărți de cult, începând cu Ceaslovul și Liturghierul. Din cele 64 de cărți tipărite de el și de ucenicii lui, 24 s-au tipărit în limba română.
Astfel, mitropolitul Antim rămâne ctitorul limbii liturgice în Biserica Ortodoxă Română. De la dânsul, serviciul divin a început a se face în toată țara numai în limba română, spre mângâierea și pe înțelesul tuturor.
Bunul păstor al Bisericii lui Hristos, după ce împodobi slujbele cu cărți în limba poporului, adăugă și alte înnoiri. Astfel, a zidit din nou biserici la sate și orașe, a fondat din temelie Mânăstirea „Tuturor Sfinților” din București (1713–1715), astăzi numită „Antim”, făcând și alte danii și înnoiri mânăstirești. A ridicat mai mulți ucenici tipografi și a dat multe milostenii celor săraci și iubitori de carte. Pentru învățătura și apărarea dreptei credințe a scris și tipărit numeroase predici, numite „Didahii”, fiind iscusit teolog, ierarh și propovăduitor al Sfintei Evanghelii.
Iată câteva din multele sale învățături: Aceste două virtuți întemeiază și întăresc Biserica: credința în Dumnezeu și buna ascultare de păstorii Bisericii.
Ce lucru este mai iubit robului, spunea bunul păstor, decât slobozirea lui? Și ce este mai drag străinului, decât întoarcerea la patria sa?
Cuvine-se omului să se bucure de bunătatea cea mare a lui Dumnezeu și să se teamă cu cutremur de mărirea Lui. Încă să ceară ajutorul și mila Lui cea bogată. Că, fără de mila Lui, nu vom putea face nimic spre mântuirea sufletelor noastre.
Fără aceste trei bunătăți – credința, nădejdea și dragostea – nu este cu putință cu nici un mijloc să se mântuiască creștinul, căci acestea sunt temeliile creștinătății.
Zicea iarăși fericitul mitropolit Antim:
– Precum nu este cu putință a trăi cineva pe pământ fără de hrană trupească, fără îmbrăcăminte și fără somn, așa nu poate trăi nici fără aceste trei bunătăți, care sunt credința, nădejdea și dragostea.
Nădejdea este o îndrăzneală adevărată către Dumnezeu, dată în inima omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu se deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredințat că va lua, prin pocăință, iertarea păcatelor și orice altă cerere trecătoare sau veșnică.
Apoi adaugă și acestea:
– Nădejdea este de două feluri: una bună și alta rea. Bună este aceea când nădăjduiește cineva la Dumnezeu să se mântuiască, sau alt bine ce voiește să facă, cum zice David: cel ce nădăjduiește spre Dumnezeu, mila îl va înconjura (Ps. 31, 11). Nădejdea este rea când nădăjduiește cineva în om să-i facă vreun bine sau vreo îndemnare la lucrurile cele trecătoare ale lumii. Această nădejde este mincinoasă și deșartă, cum zice iarăși David: Nu vă nădăjduiți spre boieri, spre fiii oamenilor, întru care nu este mântuire (Ps. 145, 3).
Dragostea este o unire a multora într-aceeași cale către Dumnezeu și vârf al tuturor bunătăților. Aceasta este de trei feluri: una dumnezeiască, alta firească și alta pătimașă și rea.
Altă dată, smerindu-se, mitropolitul Antim zicea:
– Fiind orbiți de deșertăciunile cele lumești, nu ne bucurăm de altceva fără numai de lucrurile întunericului veacului acestuia. Că suntem porniți cu toții spre răutăți, ca o roată când scapă la vale și nu se poate opri. Și acestea toate nu se trag din alta, fără numai din necredința noastră. Că ni s-au împietrit inimile întru răutăți asemenea lui faraon și umblăm ca niște cai sirepi (sălbatici), fără de zăbală și fără de rușine, până vom cădea în vreo prăpastie și vom pieri.
Deci vă zic, iubiții mei, și vă învăț cu frica de Dumnezeu, ca un părinte sufletesc și păstor ce vă sunt, să vă veniți în fire și să vă căiți de lucrurile cele necuvioase, că Dumnezeu este milostiv și, dacă va vedea întoarcerea noastră și pocăința cea bună, ne va ierta. Că zice prin gura Proorocului Isaia: Întoarceți-vă către Mine și mă voi întoarce și Eu către voi (Isaia 45, 22).
Apoi adăuga și acestea:
Precum nu pot fi oile fără de păstor, așa nici poporul fără de arhiereu și oricine se va îngriji de cele sufletești să alerge la mine ca la un părinte, că îl voi vindeca cu ajutorul lui Hristos. Că în seama mea v-a dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletește, ca pe niște oi cuvântătoare și de gâtul meu spânzură sufletele voastre și de la mine o să vă ceară pe toți, până când vă voi fi păstor, iar nu de la alții.
Precum cere împăratul dăjdii de la noi, așa ne cere și Dumnezeu credință și fapte bune. Că zice Hristos în Evanghelie: Dați cezarului cele ale cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu (Marcu 12, 17).
Să nu socotiți că îi va fi milă lui Dumnezeu de noi, să ne ierte pentru că avem nevoi, dacă nu vom face după putință și poruncile Lui, că ne va arunca de unde nu vom putea să mai ieșim. Ci să lăsăm năravurile cele rele și obiceiurile cele necuvioase, că doar s-ar milostivi Dumnezeu asupra noastră să ne ierte și să ne chivernisească cu mila Lui cea bogată.
La începutul Postului Mare, așa învăța pe fiii săi duhovnicești:
– De păcatele ce se fac cu pricepere (cu știință și voință), fiecare să se ferească, că în ce zi îl va face, cu moarte va muri. Că mai rea moarte nu este alta, decât a fi cineva despărțit de Dumnezeu prin păcat, că zice Ioan: Cel ce face păcatul, de la diavolul este, că din început diavolul păcătuiește (I Ioan 3, 8).
În toate zilele ce sunt în grădina anului, fiecare să mănânce cele ce sunt rânduite spre hrana trupului, cu socoteală și fără de vicleșug. Iar postul cel hotărât pentru folosul sufletesc, care cu priceperea noastră îl putem face bine sau rău, nimeni să nu-l strice, că în ce zi îl va strica, cu moarte va muri, căci calcă porunca lui Dumnezeu. Și mai rea moarte decât a călca cineva porunca lui Dumnezeu, nu este alta. Că va fi izgonit de Dânsul din grădina Bisericii, ca și Adam din rai.

Vrând noi a face această călătorie asupra vrăjmașului sufletelor noastre, trebuie să luăm împreună cu noi cinci lucruri, să ne fie ca merinde la vreme de primejdie. Aceste lucruri sunt: spovedania, rugăciunea, postul, milostenia și dragostea.
Să ne spălăm păcatele cu spovedania, mărturisindu-ne înaintea duhovnicilor noștri cu frică și cu inimă înfrântă, pârându-ne pe noi înșine, ca înaintea lui Dumnezeu. Să nu dăm pricina pe alții, sau să zicem că de nevoie sau din neputință am făcut păcatul, că nu ne vom folosi nimic, precum nu s-a folosit nici Adam. Că vrând Dumnezeu să-l aducă la pocăință, în loc de a-și cunoaște greșeala și a-și mărturisi păcatul, el făcea pe Dumnezeu vinovat că i-a dat femeie.
Să fie spovedania noastră cu nădejde bună, cum că ne va ierta Dumnezeu, iar nu cu deznădejde, precum a făcut Cain, zicând: Mai mare este vina mea decât a mi se ierta mie (Fac. 4, 13). Asemenea și Iuda, măcar că s-a mărturisit înaintea arhiereilor că a vândut sânge nevinovat, dar nu i-a folosit la nimic acea spovedanie, că era cu deznădejde.
Spovedania să o facem cu gândul ca să nu mai greșim de aici înainte. Că faraon, deși s-a mărturisit zicând greșit-am Domnului (Ieș. 10, 16), dar n-a folosit nimic, că nu gândea a se părăsi de răutăți. Pentru aceea a și pierit. Iar noi să avem nădejde bună, că de ne vom spovedi cu inimă curată și cu gând să nu mai greșim, ne va ierta Dumnezeu și vom auzi ca David: Domnul a mutat păcatul tău, nu vei muri (II Regi 12, 13Cu rugăciunea să cerem de la Dumnezeu mântuire sufletelor noastre, că ne-o va da, după cum singur Hristos zice: Cereți și se va da (Matei 7, 7). Că rugăciunea ce se face cu căldură, din inimă, pătrunde cerurile și intră în urechile lui Dumnezeu.
Cu postul să ne ușurăm trupul, să ne limpezim mintea și să ne bucurăm sufletul, ca să vină darul lui Dumnezeu asupra noastră. Iar postul trebuie să-l facem cu rugăciuni amestecat. Că, precum nu sunt dulci bucatele fără sare, așa nici postul fără rugăciune.
Precum sunt păzitori sfinții îngeri celor ce postesc și îi feresc de toate primejdiile, așa și celor ce nu postesc sunt păzitori dracii și îi îndeamnă la multe păcate. Să ne ostenim, deci, ca să nu avem părtășie cu diavolul. Că nu s-a făcut nimeni ucenic bunătăților, din cei ce s-au îndestulat cu mâncări, după pofta lor. Nici din cei ce iubeau răsfățările nu s-a făcut (nimeni) părtaș împărăției cerurilor.
Cu milostenia să îmblânzim pe Dumnezeu, dând cu dragoste din milă agonisitele noastre cele drepte lipsiților, săracilor, străinilor, bolnavilor și celor ce sunt în închisori. Atunci vom fi și noi miluiți de Dumnezeu, după cum zice la cele zece fericiri. Iar de vom da milă din jafuri, mai multă osândă vom câștiga.
Cu dragoste să ne încredințăm, că de vom iubi pe vecinii noștri, după porunca lui Dumnezeu, ca pe noi înșine și le vom face bine, vom fi și noi asemenea Lui și ai Celui de sus, după cum zice David. Că dragostea este singur Dumnezeu și cel ce rămâne în dragoste, în Dumnezeu rămâne și Dumnezeu într-însul (I Ioan 4, 16).
Ce folos este ca trupul să fie deșert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este a fi galbeni și ofiliți de post, iar de pizmă și ură să fim aprinși? Ce folos este a nu bea vin și a fi beți de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca cineva carne și cu hulele a rupe carnea fraților noștri? Ce folos este a ne opri de cele ce sunt uneori slobode și a face cele ce nu sunt niciodată slobode? Că Dumnezeu pe aceia îi iubește și îi cinstește, care se feresc de cele oprite.
Când intrăm în sfânta biserică, zicea marele ierarh, să ne curățim întâi de păcatele noastre și de cugetele cele viclene și apoi cu conștiință întreagă să ne facem vase alese, ca să primim, prin darul Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre.
Altă dată, iarăși spunea:
– Patru sunt bunătățile cele sufletești: vitejia (bărbăția), înțelepciunea, dreptatea și curățenia. Patru sunt și bunătățile cele trupești: tăria, întregimea, frumusețea și sănătatea. Dintre aceste bunătăți, ale sufletului și ale trupului, se nasc alte patru bunătăți de obște: credința, nădejdea, dragostea și smerenia.
Fără de credință nu este cu putință să ne mântuim. Locașul ei este inima omului și viața ei sunt faptele cele bune, după cum zice Apostolul Iacob: Că precum trupul omului este mort fără de suflet, așa și credința este moartă fără de fapte bune (Iacob 2, 26).
Smerenia este sfârșitul, legătura și pecetea tuturor bunătăților, că de ar face cineva toate bunătățile lumii și smerenie nu ar avea, toate sunt pierdute, toate sunt stricate, toate sunt de nimic și osteneala lor este în deșert, pentru că smerenia este maica tuturor bunătăților.
Precum maica pune multă nevoință, din firească dragoste ce are, de hrănește copiii săi ca să-i crească și îi ferește de toate, ca să nu li se întâmple vreo primejdie și să-i piardă, așa și smerenia hrănește bunătățile (faptele bune) ca să crească și le ferește de toate primejdiile ca să nu piară. Pentru că păcatul cel dintâi și mai mare decât toate păcatele este mândria, pe care a izvodit-o și a născut-o singur satana.
Păcatul se aseamănă pietrei care caută să meargă la maica ei în pământ, de unde și este. Iar bunătatea se aseamănă focului care caută să meargă (totdeauna) sus, în văzduh, unde îi este matca, că Dumnezeu este foc mistuitor și pară de foc subțire, precum l-a văzut Proorocul Ilie.
Precum un om are în casa lui aur, argint, unelte și haine și când iese din casă pune lacăt și încuie, ca să nu meargă vreun hoț să i le fure și să se păgubească, așa și smerenia încuie ca un lacăt toate bunătățile, ca să nu meargă hoțul cel de obște, diavolul, să i le fure, și se va păgubi de osteneala pe care a făcut-o.
Zicea iarăși: Credința, rezemându-se pe dragoste, crește, se mărește și face toate roadele bunătăților, că pământul credinței este dragostea.
De ar fi ascultat Adam porunca lui Dumnezeu, n-ar fi venit întru atâta osândă neamul omenesc. Și noi, acum, de am asculta pe Hristos, n-am fi întru atâtea scârbe și nevoi.
Iar către cei ce nu iartă pe semenii lor, zicea mitropolitul Antim:
– Tu, cel ce urăști pe fratele tău atât cât nici în ochi nu vrei să-l vezi, ci îi porți pizmă și îl zavistuiești pe la unii și pe la alții, ca să-i faci pagubă și să-l supui și să-l sărăcești, tu, cu adevărat, nu ești creștin, nici om pe pământ, ci ești singur satana, care a pârât pe Dumnezeu la Adam.
Apoi iarăși adăuga: Care preot este acela ce te spovedește și te lasă pe tine, cel ce pârăști pe fratele tău, să te cumineci? Acela cu adevărat nu este preot, ci este singur Iuda și vânzător al lui Hristos și nu i se va ierta nici popei, nici aceluia, măcar de ar face oricâte alte bunătăți. Că zice Hristos: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 12, 7).
Să alergăm la sfintele biserici, dacă nu în toate zilele, pentru multe neputințe și nevoi ale noastre, ce ne vin întotdeauna din valurile lumii, măcar Duminicile și sărbătorile. Căci, pentru aceasta s-au rânduit aceste sfinte zile. Una, pentru ca să ne odihnim și noi și dobitoacele noastre de trudele și de ostenelile ce le facem peste toată săptămâna. A doua, pentru ca să mulțumim și să dăm slavă lui Dumnezeu pentru multele și nespusele faceri de bine ce le-a arătat către noi și le arată întotdeauna ca un milostiv. A treia, ca să auzim cântările și slujbele ce se fac pentru folosul sufletului.
Precum nu poate trăi trupul omului fără de hrană simțitoare, așa nici sufletul nu poate trăi fără de hrana cea duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu, după cum zice Hristos în Evanghelie: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Luca 4, 4).
Când ieșim de la biserică, să nu ieșim deșerți; ci să facem cum face ariciul. Că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri, apoi scutură vița de cad boabele jos și se rostogolește pe dânsele de se înfig în ghimpii lui și duce și puilor. Așa să ducem și noi, fiecare, pe la casele noastre, copiilor și celor ce n-au mers la biserică, din cuvintele ce am auzit din Sfânta Evanghelie!
Pocăința atunci este pocăință, când merge cineva de bunăvoia sa, fără de nici un fel de pricină (silă), să se spovedească la duhovnicul lui, cu umilință, cu înfrângere de inimă, cu lacrimi fierbinți și cu gând desăvârșit, ca să se părăsească de păcate. Căci acestea sunt temeliile pocăinței.
Taina pocăinței este întocmai în cinste și în lucrare cu Sfântul Botez. Căci, precum acesta spală păcatul strămoșesc și face pe om fericit, sfânt, desăvârșit și fiu al lui Dumnezeu după har, așa și sfânta pocăință face pe om din mort viu, din pierdut aflat, din necinstit cinstit și sfânt și, din fiul neascultării, fiul lui Dumnezeu.
Altă dată zicea iarăși:
Nu numai mirenii se cade să se mărturisească, ci mai vârtos și noi, cei bisericești, adică diaconii, preoții, călugării și arhiereii. Că noi suntem păcătoși și greșim înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât cei simpli. Iar greșelile ce le facem, mai mult prin știință le facem, și, de nu ne vom pocăi, vom avea mai multă osândă decât cei ce greșesc prin neștiință, după cum zice la Sfânta Evanghelie că, cel ce cunoaște mult, mult se va pedepsi și celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere (Luca 12, 48).
Nu este cu putință să ajungă cineva la liniștea mântuirii – zicea bunul păstor –, de nu va trece întâi prin ușa răbdării. Nu este cu putință să se suie la cereasca cetate a fericirii, de nu va intra prin calea smereniei. Nu este cu putință să se înalțe în ceata sfinților, de nu se va smeri cu duhul aici, jos, în cetatea celor pământești.
Nu este cu putință să împărățească cineva împreună cu Hristos la cer, de nu va urma aici pe urmele lui Hristos cu crucea. Nu este cu putință a-i rămânea cuiva nume vestit în lume, cu fapte rele și necuvioase.
În trei chipuri greșește omul: din slăbiciune, neștiință sau din firea (voia) cea rea. Păcatul din slăbiciune este împotriva lui Dumnezeu Tatăl, căci Tatăl se cheamă atotputernic. Păcatul din neștiință este împotriva Fiului, că Fiul lui Dumnezeu se cheamă înțelepciune. Păcatul din voia cea rea este împotriva Duhului Sfânt, că Duhul Sfânt se cheamă bun.
Pe omul care va greși din slăbiciune sau din neștiință îl va ierta Domnul mai lesne, de se va pocăi. Că așa zice David: Păcatele tinereții și ale neștiinței mele, Doamne, nu le pomeni (Ps. 24, 7). Iar cine greșește din firea (voia) cea rea împotriva Duhului Sfânt, acelui om nu-i iartă Dumnezeu lesne păcatul. Că așa zice Domnul: Tot păcatul și hula se vor ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta (Marcu 3, 28–29).
Se cade omului celui sufletesc, adică bisericesc, să fie mai cu omenie decât mireanul, pentru ca să ia pildă și învățătură fiecare de la el, văzând faptele lui cele bune. Că nu se mânie Dumnezeu atâta pe omul cel prost (simplu) când face păcat, cât se mânie pe omul cel bisericesc și pe omul cel de cinste. Pentru aceea i se cade să fie numai cu omenie, iar nu să facă păcat.
Sunt mulți în lume ce se numesc pe sine păstori și zic cum că poartă grijă de oi. Ei zic, ticăloșii, numai cu cuvântul, iar cu fapta sunt departe cât e cerul de pământ. Căci nu poartă grijă pentru folosul oilor, ci se nevoiesc numai pentru folosul lor, cărora nu se cuvine să le zică cineva păstori, ci năimiți, sau, mai vârtos să zic, furi și tâlhari, că lasă oile lor de le mănâncă lupii și ei sar pe aiurea în turmele cele străine, să fure și să junghie și să piardă.
Păstorului celui bun i se cuvine să aibă trei lucruri: una, credința curată; a doua, înțelepciune întreagă; și a treia, să aibă toiag în mână.

Cu credința cea curată să caute pururea binele și folosul oilor lui, nu numai al celor sănătoase și zdravene, ci și al celor bolnave și zdruncinate. Cu înțelepciunea să păstorească pe oameni, dând învățătură fiecăruia după vârsta și rânduiala lui. Iar cu toiagul ce ține în mână, adică cu stăpânirea și cu darul Duhului Sfânt, să pedepsească (mustre), atât pe oi, cât și pe lupii cei de gând și pe fiarele cele sălbatice, ce vin asupra oilor. Căci, cu adevărat, cu cât rămân oile nepedepsite, cu atât cad în mai multe și nenumărate patimi. Asemenea și lupii, când nu văd toiag în mâna păstorului, răpesc oile fără de nici o frică și le mănâncă. Pentru acest toiag zice David în psalm: Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat (Ps. 22, 5).

54. Precum sunt boli de multe feluri în trup și nu se pot vindeca cu un singur fel de doctorii, așa nici păstorul cel bun cu un singur fel de învățătură nu poate odihni, nici îndrepta toate firile omenești. Că altă învățătură trebuie bărbatului și alta femeii; altă îndreptare trebuie bătrânului și alta tânărului; altă povățuire trebuie bogatului și alta săracului; altă mângâiere trebuie celui vesel și alta celui trist; altă vindecare trebuie celui sănătos și alta celui bolnav; altă înfruntare trebuie stăpânului și alta slugii; altă îndemnare trebuie celui îndrăzneț și alta celui fricos; altă îmbunare trebuie celui blând și alta celui mânios; altă vorbă trebuie celui învățat și alta celui neînvățat.
Păstorul care va voi să păstorească după lege și după dreptate, trebuie pururea să țină toiagul în mână, adică dojana și înfruntarea, și după vremi să pedepsească pe oi și să izgonească fiarele. Căci acesta este sfârșitul cel bun al păstoriei sale, ca să țină oile și să le păzească cu sănătate duhovnicească, adică cu învățătură.
Când a înviat Hristos pe Lazăr, întâi a poruncit să ridice piatra de pe mormânt, apoi l-a înviat. Pentru ca să înțeleagă păcătoșii că, de nu vor ridica de deasupra lor piatra obiceiului celui rău, prin a lor voie, cu neputință este să învieze și să se căiască.
Cine are ascultare, acela are împreună toate darurile și toate bunătățile. Acela este întreg la minte, acela este răbdător, acela este smerit, acela este blând, acela este iertător, acela este iubitor de străini, cucernic, pașnic și, în scurt, acela este lăcașul tuturor bunătăților.
Dumnezeu este Tată de obște al tuturor. Pe toți ne iubește ca pe niște adevărați fii ai Lui și nu poate răbda milostivirea Lui cea iubitoare de oameni să ne aflăm pururea în ticăloșii și în nevoi, ci numai așteaptă rugăciunea noastră. Ia aminte să audă glasurile noastre, stă pururea cu urechile deschise ca să ne asculte îndată ce vom chema numele Lui cel sfânt.
Care este tatăl acela ce dă pâine feciorilor lui fără a-i cere? Așa și noi poftim să ne ajute Dumnezeu și să ne facă milă, însă fără a-L ruga. Săracul trufaș l-a urât sufletul Meu, zice Domnul prin înțeleptul Sirah (Sirah 25, 4). Că nu poate răbda Dumnezeu nici cu un mijloc pe cei ce sunt lipsiți, ticăloși și nenorociți, apoi se înalță și stau îngâmfați întru ale lor și nu vor să arate cum că au trebuință. Și cine socotiți să fie aceștia? Noi suntem cu toții, care pătimim atâtea scârbe nesuferite și stăm în cumpănă (îndoială). Pierim de nevoi, de nenorociri și, cu toate acestea, nu ne smerim înaintea lui Dumnezeu, nu ne plecăm cerbicea de trufia cea multă ce avem și nu alergăm cu suspine și cu lacrimi să cerem ajutor de la Dumnezeu.
Când este răutatea și pedeapsa de obște, se cuvine să fie și rugăciunea de obște. Toți să ne rugăm, toți să cerem ajutor, precum au făcut și Apostolii în corabie, când era învăluită de valuri, că au strigat toți cu o gură și cu o inimă: Doamne, mântuiește-ne, că pierim! (Marcu 4, 38). Iar nu unul să se roage și altul nici să gândească; unul să plângă și altul să râdă; unul să se întristeze și altul să se bucure. Atunci, cu adevărat, nu ne ascultă Dumnezeu.
Vă poftesc, fiii mei, să vă rugați pururea și toți deodată. Și mai ales în acele vremi când se înmulțesc nevoile și pe toți dimpreună ne înconjoară din toate părțile nenorocirile, necazurile și scârbele. Ne va asculta pururea Dumnezeu, când toți cu inimă curată îl vom ruga și ne va mântui de toate primejdiile și din toate nevoile. Că zice David: Voia celor ce se tem de El va face și rugăciunea lor va auzi și-i va mântui pe dânșii (Ps. 144, 19).
Mai înainte de patima lui Hristos noi eram înconjurați de cinci vrăjmași nebiruiți, care stăteau de-a pururea împotrivă și ne aduceau la mare și nevindecată stricăciune: păcatul, moartea, iadul, diavolul și trupul.
Păcatul l-a stins prin vărsarea preascumpului Său sânge și nu poate nimic să ne strice de nu ne va stăpâni vreo răutate. Moartea, care s-a născut din păcat, cu moartea Lui a omorât-o. Iadul, care este plata cea desăvârșită a păcatului, prin pogorârea Lui într-însul l-a deșertat și l-a sfărâmat. Pe diavolul, ca pe un începător al tuturor păcatelor și muncitor al sufletelor noastre, l-a legat și l-a aruncat în prăpăstiile cele mai adânci ale iadului. Iar trupul, prin patimile Sale și prin răstignirea cea de pe cruce, de patimi l-a domolit și l-a curățit.
Precum este mai fericit corăbierul acela, pe care vântul cel tare îl aduce cu grabă la liniște, decât acela ce călătorește cu mare liniște și fără vânt, așa mai fericit este acela ce, fără vreme, de moarte grabnică se mută la liniștea dumnezeieștii fericiri.
La toate simțurile a pătimit Domnul: la vedere, la auz, la miros, la pipăit și la gust. Tot așa, la toate simțurile, este cu dreptate să pătimească cine este creștin și următor al Mântuitorului.
Ochii lui să verse lacrimi, pentru ca să-și plângă păcatele. Urechile lui să asculte cu răbdare în toate zilele citirile, cântările și slujbele bisericești. Cu mirosul să nu miroase alta, fără numai mirosul cel duhovnicesc ce iese din sfintele cuvinte și din darul Duhului Sfânt. Gustul să păzească post desăvârșit și ținere cu pâine și cu apă, numai să împlinească trebuința, și nu cu bucatele cele de multe feluri și cu băuturile cele multe. Pipăirea, iarăși, pentru că este decât celelalte simțuri mai vinovată, se cuvine să se smerească mai mult decât celelalte cu neodihna, cu metanii și cu alte osteneli, cu câte se înfrânează trupul.
Mare este cu adevărat darul pocăinței, din care poate cunoaște fiecare mai ales dragostea cea multă ce arată Dumnezeu spre noi, creștinii, și dorința ce are să ne vadă mântuiți; de vreme ce numai pentru noi a rânduit-o, numai pentru noi a dat-o, numai pentru noi, oamenii, a vrut să fie pocăință în lume.
După ce face omul păcatul, rămâne mort. Mort, pentru că pierde darul cel dumnezeiesc; mort, pentru că se desparte de Dumnezeu care este viața cea adevărată. Iar patimile și poftele trupului său îl duc să-l îngroape afară de cetate, afară de pământul cel fericit al raiului, în groapa veșnicelor munci.
Mare este puterea pocăinței, de vreme ce înviază sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iarăși podoaba dumnezeiescului dar ce l-a pierdut, îi deschide ușile cerului, pe care i le-a închis păcatul, îl face soție fericiților îngeri, îl face moștean, lăcaș al lui Dumnezeu și părtaș al slavei Lui celei dumnezeiești.
Pentru ca pocăința să poată săvârși aceste lucruri preaslăvite, se cuvine să fie pocăință adevărată, iar nu mincinoasă; pocăință curată, iar nu vicleană; pocăință a inimii, iar nu a gurii. Că, precum este aur adevărat și aur mincinos, așa este și pocăință adevărată și pocăință mincinoasă. Că pocăința lui David era pocăință adevărată, cu duh umilit și inimă înfrântă și smerită, iar pocăința lui Saul era mincinoasă și vicleană, numai din gură, iar nu și din inimă.
Fiecare creștin are trei nașteri. Prima naștere este trupească, din tată și din mamă. A doua naștere este sufletească (duhovnicească) și nu este la toți oamenii, ci numai la cei ce s-au născut duhovnicește din baia Sfântului Botez. Iar a treia naștere, a morții, este mântuitoare, fără greșeală și fără de primej-die la omul cel drept și credincios, că nu poate să mai păcătuiască după moarte.
Mare dar și milostivă vindecare s-a dat omului de la Dumnezeu ca să moară, să se strice acest trup al păcatului și să învieze la învierea cea de obște alt trup duhovnicesc, fără stricăciune și fără moarte. Că mare dobândă aduce omului moartea, zice Sfântul Grigorie Teologul, că se taie păcatul, ca să nu rămână răutatea nemuritoare.

În predoslovia Așezământului său lăsat Mânăstirii tuturor Sfinților, zidită de el în București, marele ierarh Antim spunea:

– Nici un lucru nu este atât de primit înaintea lui Dumnezeu ca facerile de bine ce se fac la săraci și la sfintele biserici. Pentru aceasta vedem în Sfânta Evanghelie că Domnul nostru Iisus Hristos nu face pe alții moștenitori ai cereștii Sale împărății, fără numai pe acei ce au făcut faceri de bine întru această lume. Adică, pe cei ce au miluit pe cei săraci, au săturat pe cei flămânzi, au adăpat pe cei însetați, au îmbrăcat pe cei goi, au mângâiat pe cei străini și au căutat pe cei bolnavi și închiși.
În Așezământul său, mitropolitul Antim a rânduit să se facă din venitul mânăstirii multe milostenii cu cei săraci și anume: să se învețe carte gratuit trei copii, timp de patru ani; cei morți, care sunt lipsiți, să fie îngropați gratuit și să fie pomeniți la slujbe timp de 40 de zile; în cele 52 de sâmbete de peste an să se dea milostenie la cei închiși câte 20 de bani, iar Duminica să se împartă la săraci câte 13 bani; în Joia Mare să se îmbrace trei copii și trei fete sărace; în fiecare an, la 27 octombrie, să se dea unei fete sărace ajutor pentru măritat, cât va avea nevoie, precum și alte milostenii.

De asemenea, a hotărât evlaviosul păstor al Bisericii lui Hristos să se facă cuvenite rugăciuni, în anumite zile de peste an, pentru domn, pentru binefăcători, pentru egumeni și pentru fericiții ctitori și miluitori. Iar în luna noiembrie a poruncit să se facă liturghie de o săptămână, precum singur zice în Așezământul său:

– Luni, pentru toți dascălii și învățătorii mei și să se împartă la săraci 40 de bani.

– Marți, pentru toți duhovnicii mei câți m-au înduhovnicit în viață. Să se dea la săraci 40 de bani.

– Miercuri, pentru toți câți mi-au fost cunoscuți în această lume și pentru toți prietenii și făcătorii mei de bine. Să se dea și la săraci 40 de bani.

– Joi, pentru toate slugile câte m-au slujit în viață, atât mireni, cât și călugări. Să se dea și la săraci 40 de bani.

– Vineri, pentru toți cei ce i-am amărât sau i-am necăjit, sau îi voi fi năpăstuit, sau îi voi fi grăit de rău. Și să se împartă și la săraci 40 de bani.

Această slujbă și această milostenie las cu legământ să se facă necontenit în toți anii, cât va sta biserica.
Așa s-a ostenit pentru mântuirea turmei sale acest sfânt și prea înțelept părinte al Țării Românești, învățând, mustrând și mângâind pe toți, timp de 26 de ani. Apoi, fiind rânduit de Dumnezeu să moară pentru adevăr, a fost greu chinuit și înecat de turci, dându-și sufletul în brațele lui Hristos.
Pentru viața sa aleasă și faptele sale deosebite, cât și pentru sfârșitul său mucenicesc, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe fericitul Mitropolit Antim Ivireanu în rândul sfinților, fiind canonizat la 20 iunie, 1992, cu zi de prăznuire la 27 septembrie.

Sfinte Ierarhe Antim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!