1. Oamenii se socotesc raționali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia, cari au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali.

2. Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor și să-I placă; și numai la aceasta își deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulțumindu-I pentru o așa de mare purtare de grijă și pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viață. Pentru că e nepotrivit să mulțumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, cari ne dau leacuri amare și neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulțumim pentru cele ce ni se par nouă grele și să nu cunoaștem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru și după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoștința și credința cea către Dumnezeu stă mântuirea și desăvârșirea sufletului.

3. Am primit dela Dumnezeu puteri virtuoase și foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruința, răbdarea și cele asemenea, cari ne ajută să ne împotrivim și să luptăm împotriva celor rele. Având la îndemână puterile acestea și punându-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci că toate’s omenești și se biruiesc de virtuțile noastre. Nu se gândesc la aceasta însă cei neînțelegători; de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine și precum se cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuțile noastre și să ne încununăm dela Dumnezeu.

4. Când vei socoti câștigarea banilor și multul lor folos, ca pe-o amăgire vremelnică, vei cunoaște că petrecerea cea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu, e altceva decât bogăția. Gândindu-te la aceasta cu încredințare și cu ținere de minte, nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulțumi lui Dumnezeu. Nu te vei clăti văzând pe cei mai răi ca tine rezemându-se pe bani și pe socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea și neștiința.

5. Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpănește cele ce i se cuvin și-i sunt spre folos. Acela cugetă cari lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său și cari nu. Așa se ferește el de cele nepotrivite, cari i-ar vătăma sufletul și l-ar despărți de nemurire.

6. Cu cât cineva are viața mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijește de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri și de avuția dobitoacelor. Căci țintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutățile legate de ele și vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea și cum rătăcim în întunerecul unei vieți cu păcate, necunoscându-ne pe noi înșine.

7. Să nu zică cineva că este cu neputință omului să ajungă la viața cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este ușor, cu toate că nici cei ce au dobândit-o nu sunt pe deplin lămuriți asupra acestui lucru. De viața virtuoasă se împărtășesc toți oamenii cuvioși precum și cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de rând este lumească și schimbăcioasă, răsărind și gânduri bune și rele, ba și firea și-o schimbă, aplecându-se spre cele trupești. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu însă, pedepsește păcatul care se naște în oameni cu voia lor, în urma trândăviei.

8. Cei proști și neiscusiți iau în râs cuvintele și nu vor să le asculte, dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toți să fie întru toate asemenea lor. La fel și cei desfrânați se silesc să arate pe ceilalți toți, mai răi decât dânșii, socotind să vâneze pe seama lor nevinovăția, din pricina mulțimii relelor. Dacă într’un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputința, rătăcirea, neștiința, înșelarea și uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează și se pierde. Căci prin acestea și prin cele asemenea acestora se osândește sărmanul suflet, care s’a despărțit pe sine de Dumnezeu.

9. Cei ce vor să se deprindă în viața cea virtuoasă, cuvioasă și preamărită, nu trebuie judecați după obiceiurile sau după petrecerea cea mincinoasă de până acum. Ci asemenea pictorilor și sculptorilor, își vor dovedi din faptele înseși, petrecerea cea aleasă și plăcută lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase, ca de niște curse?

10. Cel bogat și de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească și fără curăția vieții, nefericit este în ochii cari cugetă drept; precum fericit este săracul sau robul — după soartă — dar împodobit cu învățătură și cu virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile, așa și cei ce nu grijesc de viața cea virtuoasă, se rătăcesc și se pierd, amăgindu-se de poftă.

11. Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvățați, ca să iubească învățătura și îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea și aceia cari îndreaptă pe cei desfrânați către petrecerea cea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândețea și înfrânarea este fericire și nădejde bună pentru sufletul oamenilor.

12. Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-și îndrepteze viața și obiceiurile după adevăr și cuviință. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc ușor cele dumnezeiești. Cine cinstește pe Dumnezeu din toată inima și credința, pe acela și Dumnezeu îl ajută ca să-și stăpânească mânia și pofta. Căci pricina tuturor relelor este pofta și mânia.

13. Om se numește sau cel rațional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află numai la neoameni. Iar de unii ca aceștia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul, nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.

14. Rațiunea ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu o avem pe aceasta, numai cu glasul și cu forma mădularelor ne deosebim de dobitoace. Să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor și va urî toată pofta cea păcătoasă, care se face între oameni pricină de moarte.

15. După cum fiecare meșteșug își arată puterea înfrumusețând materialele supuse lui, ca de pildă unul prelucrând lemnul, altul arama, altul argintul sau aurul, tot așa și noi trebuie să ne arătăm că suntem oameni cu adevărat raționali, prin deprinderea întru viața virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu și nu numai prin forma trupului. Iar sufletul cu adevărat rațional și iubitor de Dumnezeu îndată pricepe toate ale vieții, câștigă îndrumarea plină de dragoste a lui Dumnezeu, Î i mulțumește cu adevărat și către El își are tot zborul și toată cugetarea.

16. După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n’o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, așa și cei ce se silesc spre viața duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă și ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind dela suflet toate gândurile păcătoase.

17. După cum cârmacii și cei ce țin frânele cu sârguință și cu luare aminte ajung la țintă, tot așa cei ce se silesc spre viața cea dreaptă și virtuoasă, trebuie să călătorească cu sârguință și cu grijă, precum se cuvine și după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea și cugetă că se poate aceasta, crezând își face loc în nemurire.

18. Să socotești liberi, nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe cei liberi după viață și după deprinderi. Nu se cade să numești liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii cari sunt răi și desfrânați, căci aceștia sunt robi patimilor trupești. Liber și fericit este numai sufletul fără prihană și izbăvit de cele vremelnice.

19. Dă-ți seama că trebuie să te arăți oamenilor neîncetat. Dar prin purtarea cea bună și prin fapte. Căci și bolnavii află și cunosc pe doctorii binefăcători și izbăvitori, nu din vorbe, ci din fapte.

20. Iată semnele după cari se cunoaște un suflet rațional și virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupațiile și întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviință. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz și închide intrarea patimilor și a rușinoaselor aduceri aminte.

21. Cercetează și probează cele ale tale, deoarece căpeteniile și stăpânitorii numai peste trup au stăpânire, nu și peste suflet. Acest lucru să-ți fie totdeauna în grijă. Deci dacă poruncesc ucideri, sau fărădelegi, sau nedreptăți vătămătoare de suflet, nu trebuie să li te supui, chiar de ți-ar chinui trupul. Căci Dumnezeu a creeat sufletul liber și de sine stăpânitor în cele ce le face, bine sau rău.

22. Sufletul rațional caută să fugă de calea neumblată, de îngâmfare, de mândrie, de înșelăciune, de pizmă, de răpire și de cele asemenea, cari sunt fapte ale dracilor și ale alegerii celei rele. Căci pe toate le biruie cu sârguință și cu grijă stăruitoare, omul a cărui poftă nu tinde spre plăcerile cele de jos.

23. Cei ce s’au deprins cu viața duhovnicească puțin, dar nu desăvârșit, se izbăvesc de primejdii și nu au trebuință de păzitori; iar dacă biruiesc pofta întru toate, află cu ușurință calea către Dumnezeu.

24. Omul rațional nu are lipsă de cuvântări multe, ci numai de câte trebuie, ca să afle voia lui Dumnezeu. Astfel ajunge omul iarăși la viața și lumina veșnică.

25. Cei ce caută viața cea virtuoasă și iubitoare de Dumnezeu, trebuie să se izbăvească de înalta părere de sine și de toată slava cea deșartă și mincinoasă și să se silească spre buna îndreptare a vieții și a socotinței. Căci mintea neschimbăcioasă și iubitoare de Dumnezeu, este suire și cale către Dumnezeu.

26. Învățarea de vorbe nu folosește nimic, dacă lipsește purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea și rătăcirea și necunoștința lui Dumnezeu.

27. Grija de viața duhovnicească și sârguința sufletului fac pe oameni buni și iubitori de Dumnezeu. „Căci tot cel ce caută pe Dumnezeu Îl află”, dacă biruie pofta întru toate și nu scade cu rugăciunea. Unul ca acesta nu se teme de draci.

28. Cei ce se amăgesc cu nădejdile lumești și cunosc până în amănunt ce trebuie să facă pentru viața duhovnicească, dar nu fac, se aseamănă cu cei ce împrumută doctoriile și uneltele medicinei, însă nu știu și nici nu au grijă să facă întrebuințare de ele. De aceea să nu învinuim niciodată pricina dintâi, sau pe altcineva pentru păcatele noastre, ci pe noi înșine, căci dacă sufletul vrea să fie trândav, nu poate fi nebiruit.

29. Celui ce nu știe să deosebească binele de rău, nu-i este îngăduit de-a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaște pe Dumnezeu. dar el, nu este bun, nu știe nimic și nici nu va ști vreodată. Căci calea cunoștinței lui Dumnezeu este bunătatea.

30. Omul bun și iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de față; iar în dos nu-i bârfește. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie.

31. Î n cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala și neprihănirea știu să înfrumusețeze pe oamenii cu judecată mai mult ca pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină, care învăluie sufletul, cum învăluie soarele trupul.

32. La fiecare din patimile ce se năpustesc asupra sufletului tău, adu-ți aminte că cei ce cugetă drept și vreau să-și pună ale lor la loc de siguranță, nu socotesc averea stricăcioasă a banilor ca un lucru plăcut, ci cunoștințele cele drepte și adevărate. Acestea îi fac pe ei fericiți. Căci bogăția e furată și răpită de cei mai puternici. Dar virtutea sufletului este singura avere sigură, care nu e furată și care după moarte mântuiește pe cei ce au dobândit-o. Iar pe cei ce cugetă așa nu-i va amăgi nălucirea bogățiilor și a celorlalte plăceri.

33. Nestatornicii și nepricepuții să nu ispitească pe cei înțelepți. Iar înțelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbește puține și pe cele de trebuință și plăcute lui Dumnezeu.

34. Cel ce urmărește viețuirea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu grijește de virtuțile sufletului, căci acestea sunt bogăția și hrana sa veșnică. De cele vremelnice se împărtășește numai pe cât se poate, după cum dă și voiește Dumnezeu, folosindu-se cu mulțumire și bucurie de ele, oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrănește numai trupul; cunoștința de Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire și blândețea, acestea îndumnezeiesc sufletul.

35. Acei stăpânitori cari silesc oamenii la fapte ce nu sunt la locul lor și vatămă sufletul, nu au stăpânire și peste suflet, care este zidit cu voie liberă. Ei pot lega trupul, dar nu voia slobodă. Peste aceasta omul rațional este stăpân, cu voia lui Dumnezeu Cel ce l-a zidit, care este mai tare decât toată stăpânirea, sila și puterea.

36. Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să știe întâi că trebuie să se mulțumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoștință, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s’au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăși înapoi.

37. Bun lucru este să nu-și vândă omul voia lui cea liberă, gândindu-se la câștigul de bani, chiar de i s’ar da foarte mulți. Căci ca visul sunt cele lumești; iar nălucirile bogăției sunt neînsemnate și de scurtă vreme.

38. Adevărații oameni așa să se sârguiască a viețui întru iubirea de Dumnezeu și întru virtute, încât să strălucească viața lor virtuoasă printre ceilalți oameni, precum strălucește și se vede bucățica de porfiră adusă ca o podoabă la o haină albă. Căci în chipul acesta ei se îngrijesc tot mai mult de virtuțile sufletului.

39. Oamenii cuminți trebuie să-și cerceteze puterea lor și măsura la care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă trebuie să se pregătească să dea războiu cu patimile ce le dau năvală, potrivit cu puterea din ei, dăruită lor după fire de Dumnezeu. Împotriva ispitirii de frumusețe străină și a oricărei pofte stricătoare de suflet ne ajută înfrânarea; împotriva durerilor și a lipsurilor, tăria; iar împotriva ocărilor și a mâniei, răbdarea; și așa pentru toate.

40. Este cu neputință să se facă cineva dintr’odată bărbat bun și înțelept. Trebuie gând stăruitor, viețuire, încercare, vreme, nevoință și dor după lucru bun. Iar omul bun și iubitor de Dumnezeu, care cu adevărat cunoaște pe Dumnezeu, nu încetează a face din belșug toate câte plac lui Dumnezeu. Dar astfel de oameni se găsesc rar.

41. Nu se cuvine ca cei mai slăbuți cu firea să deznădăjduiască și să părăsească viețuirea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu și să o disprețuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă nici înțeleasă de ei. Căci chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuții și mântuirii, prin sârguință și dorință, totuși se fac mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic.

42. Omul după partea rațională e în legătură cu puterea aceea negrăită și dumnezeiască; iar după trup se înrudește cu dobitoacele. Dar puțini sunt oamenii desăvârșiți și raționali cari se sârguiesc după înrudirea cu Dumnezeu și cu Mântuitorul, iar aceasta o arată prin fapte și viață virtuoasă. Cei mai mulți dintre oameni, mărunți la cuget, părăsind acea dumnezeiască și nemuritoare înfiere, se coboară la rudenia moartă, nefericită și de scurtă vreme a trupului. Ei cugetă, asemenea dobitoacelor, cele ale trupului, și aprinzându-se de plăceri, se despărțesc de Dumnezeu. Ei trag sufletul din ceruri în prăpastie, departe de voirile sale.

43. Bărbatul cu judecată, gândindu-se la rudenia sa cu Dumnezeu, nu prinde niciodată dragoste de nimic pământesc sau josnic, ci își are mintea întru cele cerești și veșnice. El cunoaște că voia lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor bunătăților și izvorul bunurilor veșnice, este să se mântuiască tot omul

44. Când afli pe vreunul gâlcevindu-se și luptându-se împotriva adevărului și a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă și-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul cel bun, așa și vorbirea cu vrajbă strică pe cei virtuoși cu viața și cu socotința.

45. Dacă întrebuințăm orice sârguință și iscusință ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voiește să se mântuiască nici o piedecă nu are, fără numai negrija și lenea.

46. Cei ce pricep cu anevoie cele de folos, oricât de limpede ar fi spuse, sunt socotiți bolnavi. Iar cei ce înțeleg adevărul, dar îi stau împotrivă fără rușine, și-au omorât rațiunea și și-au sălbătăcit purtările. Unii ca aceștia nu cunosc pe Dumnezeu și nu li s’a luminat sufletul.

47. Dumnezeu a adus cu cuvântul la viața genurile dobitoacelor pentru a fi întrebuințate după rânduială: unele spre mâncare, altele spre slujbă. Iar pe om l-a zidit ca să fie privitor și tâlcuitor recunoscător al lor. De aceea să se străduiască oamenii ca nu cumva, nevăzând și neînțelegând pe Dumnezeu și lucrurile Sale, să moară ca fiarele cele necuvântătoare. Trebuie să cunoască omul că Dumnezeu toate le poate și că nimic nu poate sta împotriva Celui ce toate le poate, ci din nimic le-a făcut pe toate câte le-a voit și le face cu cuvântul Său spre mântuirea oamenilor.

48. Cele din cer sunt nemuritoare, pentru bunătatea ce este într’ânsele; cele de pe pământ însă au ajuns muritoare, pentru aplecarea de bună voie spre răutate. Iar aceasta vine în cei fără de minte pentru lenea lor și pentru că nu cunosc pe Dumnezeu.

49. Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavându-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoștința de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului.

50. Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e cu neputință să se nască trup fără păcat. Dar sufletul rațional știind aceasta, se scutură de greutatea materiei, în care zace păcatul. Ușurându-se de o astfel de greutate cunoaște pe Dumnezeul tuturor, iar la trup privește atent ca la un vrăjmaș și nu mai crede ale lui. Așa se încununează sufletul dela Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile păcatului și ale materiei.

51. Sufletul care cunoaște păcatul îl urăște ca pe o fiară atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaște, îl iubește. Acesta duce apoi în robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-și vede interesul său și nu-l înțelege, ci socoate că se împodobește cu păcatul și se bucură.

52. Sufletul curat, bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea cugetă cele bune și dă naștere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar dacă se întinează sufletul de patimi, își întoarce Dumnezeu fata de către el, mai bine zis sufletul însuși se desparte pe sine de Dumnezeu. Atunci vrăjmașii draci intră în cuget și pun înaintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, răpiri, profanări de cele sfinte, și cele asemenea, câte sunt lucruri ale dracilor.

53. Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoința și, dorind cele cerești, disprețuiesc cele pământești. Unii ca aceștia nu plac la mulți, dar nici lor nu le plac multe. De aceea sunt nu numai urâți, ci și luați în râs de mulți smintiți. Ei însă rabdă toate în sărăcie, știind că cele ce se par multora rele, pentru ei sunt bune. Căci cel ce înțelege cele cerești, crede lui Dumnezeu, știind că toate sunt făpturile voii Lui. Cel ce însă nu le înțelege, nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu și că a fost făcută pentru mântuirea omului.

54. Cei umpluți de răutate și amețiți de neștiință nu cunosc pe Dumnezeu și n’au trezvia sufletului. Căci Dumnezeu nu poate fi văzut, ci numai înțeles cu mintea, fiind cât se poate de învederat în cele văzute, așa ca sufletul în trup. Pentru că precum trupul nu poate ființa fără suflet, așa toate cele ce se văd și sunt nu pot ființa fără Dumnezeu.

55. De ce a fost făcut omul? Ca înțelegând făpturile lui Dumnezeu, să-L vază dintr’însele și să preamărească pe Cel ce le-a zidit pentru om. Iar mintea cea plăcută lui Dumnezeu este un bun nevăzut, dăruit de Dumnezeu celor vrednici, în urma purtării celei bune.

56. Liber este omul care nu slujește patimilor, ci cu înțelepciune și cu înfrânare își stăpânește trupul și se îndestulează, plin de mulțumire, cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puține. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu și sufletul, dacă vor cugeta la fel, vor împăciui și trupul întreg, chiar de n’ar vrea acesta. Deoarece când vrea sufletul, toată tulburarea trupului se stinge.

57. Cei ce nu sunt mulțumiți cu cele ce le au la îndemână pentru traiu, ci poftesc mai mult, se fac robi patimilor, cari apoi tulbură sufletul și îi insuflă gânduri și închipuiri că cele ce le au sunt rele. Și după cum hainele mai mari decât măsura împiedecă la mișcare pe cei ce se luptă, așa și dorința avuției peste măsură, împiedecă sufletele să lupte sau să se mântuiască.

58. Starea în care se află cineva fără să vrea îi este și pază și osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca să nu cumva purtându-te cu nemulțumire, să te pedepsești singur fără să simți. Iar calea spre aceasta este una singură: disprețuirea celor pământești.

59. După cum ne-a dat Dumnezeu vederea ca să cunoaștem cele ce se văd: ce e alb și ce e negru, așa ne-a dat și judecată ca să deosebim cele folositoare sufletului. Iar pofta, despărțindu-se de judecată, naște plăcerea și nu îngăduie sufletului să se mântuiască sau să se unească cu Dumnezeu.

60. Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să ții trupul în viață, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie și cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniștit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulțumire și rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri și răpiri. Și așa fiecare din mădularele noastre păcătuiește, când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

61. De cumva te îndoiești că Dumnezeu vede tot ce se face, gândește-te că tu, om fiind și pământ, poți vedea deodată în mai multe locuri. Înțelege dar, cu cât mai mult poate aceasta Dumnezeu, care toate le vede, până la grăuntele de muștar, ca Unul ce tuturor le dă viață și pe toate le hrănește, precum voiește.

62. Când închizi ușile cămării tale și ești singur, cunoaște că este cu tine Îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc demonul propriu. Acesta fiind neadormit și neputând fi înșelat, este pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedecat de întunerec. Dar cu el este și Dumnezeu, Cel ce se află pretutindeni. Căci nu este vreun loc sau vreo materie în care nu este Dumnezeu, ca Cel ce e mai mare ca toți și pe toți îi cuprinde în mâna Sa.

63. Dacă ostașii păstrează credință Cezarului, fiindcă le dă hrană, cu cât mai vârtos suntem datori noi a ne sili să mulțumim neîncetat, cu netăcute guri, și să plăcem lui Dumnezeu, Celui ce toate le-a făcut pentru om?

64. Recunoștința către Dumnezeu și viețuirea cea bună, este roada omului care place lui Dumnezeu. Și precum roadele pământului nu se coc într’un ceas, ci după vreme și ploi și îngrijire, așa și roadele oamenilor se fac minunate prin nevoință, prin luare aminte, prin stăruință de vreme îndelungată, prin înfrânare și prin răbdare. Iar dacă făcând aceasta îți vei părea vreodată evlavios, nu-ți crede ție câtă vreme ești în trup, ci socotește că nimic din ale tale nu e plăcut înaintea lui Dumnezeu. Căci să știi că nu e ușor omului să păzească nepăcătuirea până la sfârșit.

65. Nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul. Așa de puternic este cuvântul, că printr’ânsul și prin mulțumire slujim lui Dumnezeu; iar folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât ne osândim sufletul. Deci este lucru de om nesimțit ca cineva să învinuiască nașterea sa, sau pe alții pentru că păcătuiește. Căci el se slujește cu slobodă alegere de cuvântul sau de fapta rea.

66. Dacă ne străduim să ne vindecăm de patimile trupului, de teamă să nu ne râză lumea, cu atât mai vârtos să ne străduim a ne vindeca de patimile sufletului, ca unii ce avem să fim judecați înaintea feții lui Dumnezeu, unde e bine să nu ne aflăm fără cinste sau vrednici de batjocură. Căci având voia liberă, dacă nu voim să săvârșim faptele rele, atunci când le dorim, putem face aceasta și stă în puterea noastră să viețuim plăcând lui Dumnezeu; și nimeni nu ne va putea sili vreodată să facem vreun rău, dacă nu vrem. Și așa luptându-ne, vom fi oameni vrednici de Dumnezeu și vom petrece ca Îngerii în ceruri.

67. Dacă vrei, ești rob patimilor; și iarăși dacă vrei, ești liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel ce biruie patimile trupului, se încununează cu nemurirea. Căci de n’ar fi patimile, n’ar fi nici virtuțile, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni.

68. Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, își orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s’a împietrit. De aceea nu trebuie să ne îndreptăm mintea spre aceștia, ca nu cumva să cădem și noi, în chip silnic, în aceleași lucruri, fără băgare de seamă, ca niște orbi.

69. Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăși, pe cei ce greșesc să-i întoarcem și să-i certăm dacă se nimerește, fie prin ei înșiși, fie printr’alții. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă și nu de dreptate și de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloși, căci pentru binele însuși și pentru dreptate trebuie să cerți pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei.

70. Singură agoniseala sufletului este sigură și nu poate fi jefuită. Iar aceasta este viețuirea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu, și cunoașterea și săvârșirea celor bune. Avuția însă este povățuitor orb și sfetnic fără minte și cel ce întrebuințează bogăția rău și pentru desfătare își pierde sufletul pe care l-a dus la nesimțire.

71. Se cade ca oamenii sau să nu agonisească nimic de prisos, sau, aflându-se avuți, să știe că toate cele din viața aceasta sunt după fire stricăcioase, ușor de pierdut, fără preț și lesne de frânt. De aceea sunt datori să nu se descurajeze pentru cele ce li se pot întâmpla.

72. Cunoaște că durerile trupești sunt în chip firesc proprii trupului, ca unul ce e pământesc și stricăcios. Deci sufletul iscusit trebuie să stăruie în mijlocul unor asemenea pătimiri, cu răbdare, cu bărbăție și cu mulțumire și să nu-i bage lui Dumnezeu de vină că de ce a făcut trup.

73. Luptătorii dela jocurile olimpice nu se încununează după prima biruință, nici după a doua sau a treia, ci când biruie pe toți cei ce se luptă cu ei. Tot așa trebuie deci ca tot cel ce vrea să fie încununat de Dumnezeu, să-și deprindă sufletul întru curăție nu numai în privința celor trupești, ci și a câștigurilor, răpirilor, pizmei, hranei, slavei deșarte, grăirii de rău, uciderilor și celor asemenea.

74. Nu pentru laudă omenească ne-am apucat de viețuirea curată și de Dumnezeu iubitoare; ci pentru mântuirea sufletului ne-am ales viața virtuoasă. Căci în fiecare zi stă moartea înaintea ochilor noștri; iar cele omenești nu le vedem.

75. Stă în puterea noastră a trăi înfrânat, dar a ne îmbogăți nu stă în puterea noastră! Deci ce vom zice? Avem lipsă de lucirea de scurtă vreme a bogăției, pe care nu avem puterea să o agonisim, rămânând doar la simpla dorință? O, ce nebunește alergăm, neștiind că înaintea tuturor virtuților se află smerenia, precum înaintea tuturor patimilor stă lăcomia pântecelui și poftirea celor lumești.

76. Cei înțelepți trebuie să-și amintească necontenit că răbdând mici și scurte necazuri în viață, după moarte se vor bucura de cea mai mare plăcere și de fericire veșnică. Drept aceea cel ce se luptă cu patimile și vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea să nu scadă cu sufletul și să rămână în cădere, lipsit de nădejde. Ci sculându-se, iarăși să lupte și să se străduiască să fie încununat, ridicându-se din cădere, până la ultima suflare. Căci ostenelile trupului sunt arme ale virtuților și se fac mântuitoare sufletului.

77. Năcazurile vieții fac să fie încununați de Dumnezeu bărbații și luptătorii vrednici. Deci trebuie să-și omoare în viață mădularele față de toate ale vieții. Căci mortul nu se mai grijește niciodată de ceva din ale vieții.

78. Nu se cuvine ca sufletul rațional și luptător să se sperie și să se înfricoșeze îndată de patimile cari vin asupra lui, ca nu cumva să fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci turburat de nălucirile lumești sufletul iese din ogașa lui. Să știm că virtuțile noastre sufletești ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor veșnice, iar păcatele de bună voie, pricini ale muncilor.

79. Omul rațional este războit de simțurile trupului său, prin patimile sufletului. Iar simțurile trupului sunt cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul și pipăitul. Prin aceste cinci simțuri căzând ticălosul suflet în cele patru patimi ale sale se face rob. Iar cele patru patimi ale sufletului sunt: slava deșartă, bucuria, mânia și frica. Dar luptând omul cu socoteală și cu înțelepciune le va birui și stăpâni desăvârșit și nu va mai fi războit, ci va primi pace în suflet și va fi încununat de Dumnezeu ca unul ce a biruit.

80. Dintre cei ce se află într’o ospătărie, unii închiriază paturi; alții neputând avea pat și dormind pe jos, horcăie nu mai puțin ca cei ce dorm în pat. Și așteptând măsura nopții, dimineața toți se duc, lăsând paturile ospătăriei și luând numai lucrurile lor. Asemenea este și cu toți cei ce vin în viață: și cei ce au trăit cu puține și cei ce au viețuit în slavă și bogăție, ies din viață ca dintr’o ospătărie, neluând nimic din desfătarea și din bogăția vieții, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârșite de ei în viața lor.

81. Dacă ești cumva stăpânitor cu mare putere, să nu ameninți lesne cu moartea pe cineva, cunoscând că după fire și tu ești supus morții și sufletul se dezbracă de trup ca de cea din urmă haină. Aceasta cunoscând-o lămurit, lucrează cu blândețe și făcând bine mulțumește neîncetat lui Dumnezeu. Căci cel ce nu se milostivește, nu are virtute întru sine.

82. A scăpa de moarte este cu neputință. Cunoscând aceasta, oamenii înțelepți și deprinși în virtute și în cuget iubitor de Dumnezeu primesc moartea fără suspine, fără frică și fără plâns, aducându-și aminte de neînlăturarea ei și de izbăvirea din relele vieții.

83. Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de viețuirea cea bună și plăcută lui Dumnezeu și cari nu recunosc dogmele drepte și iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în puterea de-a deosebi lucrurile și orbi cu inima și cu înțelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neștiinței, și nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii și nechibzuiții de ei.

84. Nu spune mulțimii cuvinte despre evlavie și bună viețuire. Nu pentru pizmă zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiți. Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puțini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi, decât ceea ce voiește Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

85. Sufletul pătimește împreună cu trupul; dar trupul nu pătimește împreună cu sufletul. De pildă, tăindu-se trupul pătimește și sufletul, iar de va fi trupul tare și sănătos, se bucură și sufletul. Dar când înțelege sufletul nu înțelege și trupul, ci rămâne părăsit în el însuși. Căci a înțelege este o pătimire a sufletului, ca și neștiința sau mândria, necredința, lăcomia, ura, pizma, mânia, nepăsarea, slava deșartă, cinstea, dezbinarea, simțirea binelui. Pentru că cele de felul acesta se lucrează prin suflet.

86. Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosință, bun, cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreț și cele asemenea. Căci aceasta este avuția sufletului care nu poate fi furată: să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea, și să nu judeci pe nimeni sau să zici: cutare este rău și a păcătuit; ci mai bine este să-ți cauți de păcatele tale și să privești în tine purtarea ta, de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne privește dacă altul este rău?

87. Cel într’adevăr om se silește să fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu poftește cele străine. Și străine sunt omului toate cele create. Pe toate le disprețuiește așa dar, ca unul ce este chip al lui Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul când viețuiește în chip drept și plăcut lui Dumnezeu. Însă nu e cu putință să se facă aceasta de nu se va lepăda de toate cele din lume. Iar cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu știe tot folosul sufletesc și toată evlavia ce se naște din ea. Bărbatul iubitor de Dumnezeu nu învinuiește pe nimeni pentru păcatele sale. Iată semnul sufletului care se mântuiește.

88. Unii se străduiesc să câștige bogăția vremelnică cu orice preț și iubesc faptele păcatului, nevrând să știe că vine moartea și-și vor pierde sufletul. Ei nu urmăresc, ticăloșii de ei, ce le este de folos și nu se gândesc la ce pătimește omul după moarte, din partea păcatului.

89. Păcatul este patimă a materiei; însă nu Dumnezeu este pricina păcatului, ci El a dat omului cunoștință, pricepere și puterea de a deosebi între bine și rău și voie liberă. Ceea ce naște păcatul este negrija și trândăvia oamenilor. Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu; ci prin alegerea cea de bună voie s’au făcut dracii răi, ca și cei mai mulți dintre oameni.

90. Omul care viețuiește în evlavie nu îngăduie păcatului să i se furișeze în suflet. Iar lipsind păcatul, nici primejdia, nici vătămarea nu sunt în sufletul acela. Pe unii ca aceștia nu-i stăpânește nici dracul întunecat, nici moartea. Căci Dumnezeu îi izbăvește pe aceștia de rele și ei petrec nevătămați, ca unii ce au ajuns întocmai ca Dumnezeu. Dacă pe un atare om îl laudă oamenii, el râde în sine de cei ce-l laudă; dacă-l grăiesc de rău, nu se apără față de cei ce îl defaimă, nici nu se mânie împotriva ocărilor.

91. Răul se prinde de fire ca rugina de aramă și necurăția de trup. Însă nici cel care prelucră arama n’a făcut rugina, nici părinții necurăția trupului. Tot așa nici răutatea n’a făcut-o Dumnezeu, ci i-a dat omului și cunoștința și puterea de a deosebi, ca să fugă de rău, ca unul ce știe că va fi vătămat și chinuit de el. Ia seama deci ca nu cumva văzând pe cineva propășind în putere și avere, să-l fericești, lăsându-te amăgit de diavolul. Ci adu-ți îndată moartea înaintea ochilor, și niciodată nu vei pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc.

92. Dumnezeul nostru a dăruit celor din ceruri nemurirea; celor de pe pământ le-a dat prefacerea; și în toate a rânduit viață și mișcare. Iar toate acestea pentru om. Să nu te amăgească așa dar nălucirea lumească a diavolului, care îți strecoară gânduri rele în suflet. Ci, aducându-ți îndată aminte de bunătățile cerești, zi întru tine: dacă vreau, de mine atârnă să biruiesc și acest războiu al patimii; dar nu voi birui dacă vreau să-mi fac pofta mea. Nevoiește-te dar cu ceea ce poate să-ți mântuiască sufletul.

93. Viața este unirea și legătura minții cu sufletul și cu trupul. Iar moartea nu este pierderea celor împreunate, ci stingerea cunoștinței lor. Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează și după desfacere.

94. Mintea nu este suflet, ci dar dela Dumnezeu, care mântuiește sufletul. Ea călăuzește sufletul și-l sfătuiește la ceea ce-i plăcut lui Dumnezeu: să disprețuiască cele vremelnice, trupești și stricăcioase și să râvnească bunurile cele veșnice, nestricăcioase și netrupești. Ea învață pe om să umble în trup, dar să înțeleagă prin minte cele cerești, cele din jurul lui Dumnezeu și toate în deobște. Mintea iubitoare de Dumnezeu este binefăcătoarea și mântuitoarea sufletului omenesc.

95. Sufletul coborându-se în trup îndată se întunecă de întristare și de plăcere, și se pierde. Întristarea și plăcerea sunt ca niște tumori ale trupului. Dar mintea iubitoare de Dumnezeu lucrând împotrivă, întristează trupul și mântuiește sufletul, ca doctorul care taie și arde trupul.

96. Sufletele cari nu sunt ținute în frâu de rațiune și nu sunt cârmuite de minte, ca să sugrume, să stăpânească și să cârmuiască patimile lor, adică: întristarea și plăcerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvântătoare, rațiunea fiind târâtă de patimi ca vizitiul biruit de cai.

97. Cea mai mare boală a sufletului, ruina și pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu, care a făcut toate pentru om și i-a dăruit lui mintea și cuvântul prin cari zburând sus, omul se împreună cu Dumnezeu, înțelegând și preamărind pe Dumnezeu.

98. Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea și în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înțeles și preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea și fericirea veșnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenta numai pentru bunătatea Sa.

99. Dumnezeu făcând pe om cu voie liberă, ca un prea bogat și bun, i-a dat și puterea să placă lui Dumnezeu dacă vrea. Iar lui Dumnezeu îi place să nu fie păcat în om. Dacă între oameni sunt lăudate faptele bune și virtuțile sufletului cuvios și iubitor de Dumnezeu și sunt disprețuite faptele rușinoase și rele, cu cât mai mult nu va fi așa la Dumnezeu, Cel ce vrea mântuirea omului?

100. Pe cele bune le primește omul dela Dumnezeu. Căci pentru aceasta a și fost zidit de Dumnezeu. Iar pe cele rele și-le trage sie-și dela sine și dela păcatul, pofta și nesimțirea sa.

101. Sufletul nesocotit, măcar că e nemuritor și stăpân peste trup, slujește trupului prin plăceri, pentru că nu a înțeles că desfătarea trupului este vătămare sufletului. Fiind nesimțitor și nebun, se grijește de desfătarea trupului.

102. Dumnezeu este bun, omul e rău. Nimic rău nu este în Cer, nimic bun pe pământ. Iar omul cu judecată alege ce este mai bun și cunoaște pe Dumnezeul tuturor. Lui îi mulțumește și pe El Îl laudă. El urăște trupul încă înainte de moarte și nu lasă să se împlinească simțirile cele rele, știind că ele lucrează pierzarea sa.

103. Bărbatul viclean iubește lăcomia și nesocotește dreptatea. El nu ia seama la nestatornicia, la amăgirea și la vremelnicia vieții acesteia, nici nu se gândește la moarte, că nu primește daruri și că nu se poate ocoli. Iar dacă e bătrân nerușinat și fără minte, ca și un putregai, nu mai folosește la nimic.

104. Numai dacă am fost încercați de supărări, simțim plăcerile și bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n’a însetat și nu mănâncă cu plăcere cel ce n’a flămânzit; de asemenea nu doarme cu plăcere cel ce n’a priveghiat îndelung și nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s’a întristat. Tot așa nu ne vom bucura de bunurile veșnice, dacă nu vom disprețui pe cele vremelnice.

105. Cuvântul este sluga minții. Căci ce voiește mintea, aceea tâlcuiește cuvântul.

106. Mintea vede toate, chiar și cele din Ceruri. Și nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînțeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputință de exprimat.

107. Prin trup omul este muritor. Dar prin minte și cuvânt, nemuritor. Tăcând înțelegi și după ce ai înțeles grăiești. Căci în tăcere naște mintea cuvântul. Și rostind cuvânt de mulțumită lui Dumnezeu, îți lucrezi mântuirea.

108. Cel ce vorbește fără socoteală, nu are minte, căci grăiește fără să înțeleagă nimic. Cercetează dar ce-ți este de folos să faci pentru mântuirea sufletului.

109. Cuvântul care are înțeles și este folositor sufletului, este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deșartă, care caută să măsoare cerul și pământul, mărimea soarelui și depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se ostenește în deșert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, ostenește în zadar, ca și cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputință oamenilor a afla acestea.

110. Nimeni nu vede cerul, nici nu poate să înțeleagă cele dintr’însul, fără numai omul care se îngrijește de viața virtuoasă și înțelege și preamărește pe cel ce l-a făcut pe el spre mântuirea și viața omului. Căci bărbatul iubitor de Dumnezeu știe sigur că nimica nu este fără Dumnezeu și că el este pretutindeni și întru toate, ca Unul ce este nemărginit.

111. Precum iese omul din pântecele maicii sale, așa și sufletul, gol iese din trup: unul curat și luminos, altul având petele greșelilor, iarăși altul, negru de mulțimea păcatelor. De aceea sufletul rațional și iubitor de Dumnezeu, aducându-și aminte și gândindu-se la relele de după moarte viețuiește cu evlavie ca să nu fie osândit pentru acelea. Iar cei ce nu cred, fiind nepricepuți cu mintea, nu se poartă cu evlavie și păcătuiesc, nesocotind cele de dincolo.

112. Precum după ce ai ieșit din pântece, nu-ți mai aduci aminte de cele de acolo, tot așa nici după ieșirea din trup, nu-ți mai aduci aminte de cele din trup.

113. Precum după ce ai ieșit din pântece te-ai făcut mai mare la trup, așa și după ce vei ieși curat și fără prihană din trup, vei fi mai mare și cu tot nestricăcios, petrecând în ceruri.

114. Precum trupul, după ce s’a desăvârșit în pântece trebuie să se nască, așa și sufletul după ce și-a plinit în trup, măsura hotărâtă lui de Dumnezeu, trebuie să iasă din trup.

115. După cum vei sluji sufletul până ce este în trup, așa și el te va sluji pe tine după ce vei ieși din trup. Căci cel ce și-a slujit aici trupul bine și cu desfătări, s’a slujit pe sine rău pentru după moarte. Fiindcă și-a osândit sufletul ca un lipsit de minte.

116. Precum trupul ieșind din pântecele maicii, nu poate să se hrănească, fiind încă nedesăvârșit, tot astfel și sufletul când iese din trup, dacă nu și-a agonisit prin bunăviețuire cunoștința de Dumnezeu, nu poate să se mântuiască, sau să se unească cu Dumnezeu.

117. Trupul unit cu sufletul iese din întunerecul pântecelui la lumină, iar sufletul unindu-se cu trupul e legat de întunerecul trupului. De aceea trebuie să urâm trupul și să-l strunim ca pe un dușman care poartă războiu împotriva sufletului. Căci mulțimea mâncărilor și gustul lor plăcut deșteaptă patimile păcatului. Iar înfrânarea pântecelui smerește patimile și mântuiește sufletul.

118. Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Și precum trupul fără ochi e orb și nu vede soarele, care luminează tot pământul și marea, nici nu se poate bucura de lumină, așa și sufletul, dacă nu are minte bună și viețuire cuvioasă, este orb și nu înțelege pe Dumnezeu, Făcătorul și binefăcătorul tuturor, și nu-L preamărește, nici nu va putea să se bucure de nestricăciunea Lui și de bunurile veșnice.

119. Necunoștința lui Dumnezeu este o nesimțire și nebunie a sufletului. Căci răul se naște din neștiință, iar binele, care mântuiește sufletul, din cunoștința lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând în trezvie și cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuți. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, amețit de necunoștința de Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ți se vor întâmpla după moarte.

120. Cele ce se întâmplă după rânduiala neclintită dumnezeiască, cum e răsăritul și apusul soarelui în fiecare zi, sau rodirea pământului, fac parte din Providență. Iar cele ce se fac la poruncă de către om, se numesc lege. Dar toate s’au făcut pentru om.

121. Câte le face Dumnezeu ca un bun, pentru om le face; iar câte le face omul, sie-și le face, fie bune, fie rele. Și ca să nu te ispitească fericirea celor răi, să ști că precum cetățile nutresc pe călăii obștești nu ca să le laude reaua lor faptă, ci ca prin ei să pedepsească pe cei nevrednici, în același chip și Dumnezeu îngăduie ca cei răi să stăpânească peste cele lumești, pentru ca printr’înșii să se pedepsească cei neevlavioși. La urmă și pe stăpânitori îi dă judecății, ca pe unii ce nu au slujit lui Dumnezeu, ci prin răutatea lor au pricinuit năcazuri grele oamenilor.

122. Dacă închinătorii la idoli ar cunoaște și ar vedea cu inima la cine se închină, nicidecum n’ar rătăci dela buna cinstire, ci, privind rânduiala și purtarea de grijă a celor ce au fost făcute și se fac de Dumnezeu, ar cunoaște pe Cel ce le-a făcut pe ele pentru om.

123. Omul cel rău și nedrept poate să ucidă, dar Dumnezeu nici celor nevrednici nu încetează a le dărui viață. Căci fiind bun și îmbelșugat prin fire a voit să fie lumea și s’a făcut. Și toate se fac pentru om și pentru mântuirea lui.

124. Om este cel ce a înțeles ce este trupul: că este stricăcios și vremelnic. Căci unul ca acesta înțelege și sufletul, că este dumnezeiesc și fiind nemuritor și suflare a lui Dumnezeu a fost legat de trup spre cercare și îndumnezeire. Iar cine a înțeles sufletul, viețuiește drept și plăcut înaintea lui Dumnezeu, ne mai supunându-se trupului. Acela vede pe Dumnezeu cu mintea sa și contemplă bunurile veșnice dăruite sufletului de Dumnezeu.

125. Dumnezeu fiind pururea bun și darnic a dat omului puterea de-a face binele și răul, după ce i-a dăruit și cunoștință, ca privind lumea și cele din ea să cunoască pe Cel ce a făcut-o. Iar cel necuvios poate să vrea și să nu înțeleagă, căci poate și să nu creadă și să fie nefericit; ba poate să cugete și împotriva adevărului. Atât de mare putere are omul de-a face binele sau răul.

126. Este o rânduială a lui Dumnezeu, ca pe măsură ce crește trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine și rău ceea ce îi place. Dar sufletul care nu alege binele, nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă și toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înțelepți, cuvioși, drepți, curați, buni, milostivi și binecinstitori. Iar prezenta minții se face omului ajutor spre Dumnezeu.

127. Numai un lucru nu este îngăduit omului: acela de-a fi nemuritor cu trupul. Să se unească cu Dumnezeu îi este îngăduit, dacă va înțelege că poate. Căci voind și înțelegând, crezând și iubind, prin buna viețuire omul ajunge împreună vorbitor cu Dumnezeu.

128. Ochiul privește cele văzute, iar mintea înțelege cele nevăzute. Căci mintea care iubește pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu și-a luminat inima sa și vede pe Dumnezeu prin mintea sa.

129. Nimeni nu e bun, nerușinat fiind; iar cine nu e bun, este de sigur rău și iubitor de trup. Cea dintâi virtute a omului este disprețuirea trupului. Căci despărțirea de bunăvoie și nu din lipsă de cele vremelnice, stricăcioase și pământești ne face moștenitori ai bunurilor nestricăcioase și veșnice.

130. Cel ce are minte se știe pe sine că este om stricăcios. Iar cel ce se știe pe sine, pe toate le știe că sunt făpturile lui Dumnezeu și s’au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să înțeleagă toate și să creadă drept. Iar asemenea bărbat cunoaște sigur că cei ce nu pun preț pe cele lumești au osteneală foarte puțină, iar după moarte, dobândesc dela Dumnezeu odihnă veșnică.

131. Precum trupul fără suflet este mort, așa și sufletul fără puterea minții este nelucrător și nu poate moșteni pe Dumnezeu.

132. Numai pe om îl ascultă Dumnezeu și numai omului se arată, fiind iubitor de oameni oriunde ar fi. Și iarăși, numai omul este închinător vrednic al lui Dumnezeu. Pentru om numai se schimbă Dumnezeu la față.

133. Dumnezeu a făcut omului cerul pe care îl împodobesc stelele, pentru om, pământul pe care îl lucrează oamenii pentru ei înșiși. Cei ce nu simt o atât de mare purtare de grijă au sufletul lipsit de minte.

134. Binele e nevăzut, ca cele din cer; răul se vede, ca cele de pe pământ. Binele este ceea ce nu are comparație; iar omul care are minte își alege ceea ce e mai bun, căci numai el înțelege pe Dumnezeu și făpturile Lui.

135. Mintea se arată în suflet, iar natura în trup. Mintea îndumnezeiește sufletul, iar natura e revărsată în trup. În tot trupul este natură, dar nu în tot sufletul, minte. De aceea nu tot sufletul se mântuiește.

136. Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înțelege lumea și vrea să se mântuiască, în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme de luptă și de cercetare și nu așteaptă să o facă aceasta judecătorul. El știe că-și poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă.

137. Pe pământ a lăsat Dumnezeu nașterea și moartea; pe cer se arată purtarea de grijă și rânduiala neclintită. Dar toate s’au făcut pentru om și pentru mântuirea lui. Dumnezeu, cel îmbelșugat în toate bunătățile, pentru oameni a făcut cerul și pământul și elementele, făcându-le parte prin acestea de toate bunătățile.

138. Cele muritoare se supun celor nemuritoare; iar cele nemuritoare slujesc celor muritoare (adică elementele omului), pentru iubirea de oameni și bunătatea firească a lui Dumnezeu care le-a făcut pe ele.

139. Cel ce e sărac și nu poate vătăma, nu se socotește între cei evlavioși. Iar cel ce poate vătăma cu puterea sa, dar nu întrebuințează puterea spre rău, ci cruță pe cei mai umiliți, pentru evlavia sa, întru bună răsplată se va afla și după moarte.

140. Dumnezeu, Ziditorul nostru, pentru iubirea de oameni, ne-a lăsat multe căi de mântuire, cari întorc sufletele și le suie în Ceruri. Căci sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru greșeli pedepse.

141. Fiul este întru Tatăl, Duhul întru Fiul, iar Tatăl este întru amândoi. Iar prin credință omul cunoaște toate cele nevăzute și gândite. Credința este consimțirea de bună voie a sufletului.

142. Cei ce sunt siliți de niscai trebuințe, sau împrejurări să treacă î n o t râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de ar fi valuri potrivnice; și de se scufundă puțin, prinzându-se de ceva dela țărm, scapă. Dar cei ce vor fi beți, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la țintă, nu vor putea, ci biruiți de vin se vor scufunda în valuri și își vor afla moartea. Tot așa și sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieții, de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc și nemuritor și că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor și plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupești spre pierzare; și disprețuindu-se pe sine și îmbătându-se de neștiință, se va pierde și se va afla în afară de cei mântuiți. Căci trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite.

143. Sufletul rațional stăruind neclintit pe lângă hotărârea cea bună, ține în frâu mânia, pofta și patimile sale nesocotite, ca pe un cal. Și biruindu-le, înfrânându-le și stăpânindu-le pe acestea se încununează și se învrednicește de viața din ceruri, pe care o primește ca pe o răsplătire a biruinței și a ostenelilor dela Dumnezeu cel ce l-a zidit.

144. Sufletul cu adevărat rațional văzând fericirea celor răi și bunăstarea celor nevrednici nu se smintește, dorindu-și fericirea lor în viața aceasta, cum fac oamenii nesocotiți. El cunoaște lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieții cu vremelnicia ei și judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.

145. Viața trupului și bucuria de multă bogăție și putere în viața aceasta, i se face sufletului moarte. Iar osteneala, răbdarea, lipsa purtată cu mulțumită și moartea trupului, este viață și fericire veșnică a sufletului.

146. Sufletul rațional nepunând preț pe zidirea materială și pe viața cea vremelnică, își alege desfătarea cerească și viața veșnică, pe cari le va primi dela Dumnezeu prin viețuire curată.

147. Cei ce și-au înnoroiat veștmântul, întină și haina celor ce se apropie de ei. Așa și cei răi cu voia și nedrepți la purtare, petrecând cu cei mai simpli și vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz.

148. Începutul păcatului este pofta, prin care se pierde sufletul rațional; iar începutul mântuirii și al împărăției cerurilor este dragostea.

149. Precum un vas de aramă uitat multă vreme și neînvrednicit de îngrijirea trebuitoare e mâncat de rugină din pricina neîntrebuințării și ajunge nefolositor și urât, tot așa și sufletul, nelucrând și negrijindu-se de buna viețuire și de întoarcerea la Dumnezeu, și ieșind prin fapte rele de sub acoperământul lui Dumnezeu, e mâncat de păcatul crescut din trândăvie în materia trupului și se va afla fără frumusețe și netrebnic pentru mântuire.

150. Dumnezeu este bun, fără patimă și neschimbăcios. Iar dacă cineva găsește că e rațional și drept ca Dumnezeu să nu se schimbe, dar tocmai de aceea întreabă nedumerit cum se bucură de cei buni și se întoarce de către cei răi, sau se mânie pe cei păcătoși, iar slujit fiind se milostivește, să i se răspundă că Dumnezeu nici nu se bucură, nici nu se mânie, căci bucuria și întristarea sunt patimi; nici nu primește daruri, căci atunci s’ar birui de plăcere. Nu e îngăduit să socotim pe Dumnezeu bun sau rău, din lucruri omenești. El este numai bun și numai folositor și nu vatămă niciodată. În felul acesta El este totdeauna la fel. Iar noi rămânând buni, pentru asemănare ne unim cu Dumnezeu și făcându-ne răi, pentru neasemănare ne despărțim de Dumnezeu. Trăind întru virtute suntem ai lui Dumnezeu, iar făcându-ne răi ne facem nouă vrășmaș pe Acela ce nu se mânie în deșert. Păcatele noastre sunt acelea cari nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, ci ne leagă cu demonii ce ne chinuiesc. Iar când prin rugăciuni și faceri de bine, primim dezlegare de păcate, prin aceasta nici nu slujim, nici nu schimbăm pe Dumnezeu, ci prin faptele și întoarcerea noastră spre Dumnezeu, vindecând păcatul nostru, ne bucurăm iarăși de bunătatea Sa. Încât este totuna a zice că Dumnezeu își întoarce fața dela cei răi, sau că soarele se ascunde de către cei lipsiți de vedere.

151. Sufletul evlavios cunoaște pe Dumnezeul tuturor. Căci evlavia nu e altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu. Iar aceasta este cunoașterea lui Dumnezeu care face pe om să fie fără pizmă, înțelept, blând, îndatoritor și milostiv după putere, necertăreț și în toate după plăcerea și voia lui Dumnezeu.

152. Cunoștința și frica de Dumnezeu aduc tămăduire de patimile trupului. Căci aflându-se în suflet necunoștința lui Dumnezeu, patimile rămânând nevindecate fac sufletul să putrezească ca printr’un puroiu îndelungat. Iar pentru aceasta să nu învinovățim pe Dumnezeu, care a dat oamenilor pricepere și cunoștință.

153. Dumnezeu a umplut pe om de pricepere și cunoștință, voind să curățească patimile și păcatul cel de bunăvoie și să strămute ceea ce e muritor la nemurire, pentru bunătatea Sa.

154. Mintea cea din sufletul curat și iubitor de Dumnezeu, cu adevărat vede pe Dumnezeul cel nefăcut, neprivit și negrăit, pe Cel singur curat celor curați cu inima.

155. Omul care rabdă necazurile cu inimă bună și cu mulțumită, va lua cununa nestricăciunii, virtutea și mântuirea. Iar stăpânirea mâniei, limbii, pântecelui și plăcerilor e de cel mai mare ajutor sufletului.

156. Aceea ce tine lumea este pronia lui Dumnezeu; și nu se află loc lipsit de pronie. Iar pronia este cuvântul desăvârșit al lui Dumnezeu, care dă chip materiei ce vine în lume și e ziditorul și meșterul tuturor celor ce se fac. Nici materia nu poate fi pusă în rânduială fără puterea cuvântului care deosebește lucrurile. Iar cuvântul este chipul și mintea, înțelepciunea și pronia lui Dumnezeu.

157. Pofta din amintire este rădăcina patimilor, cari sunt rudeniile întunerecului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se cunoaște pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Și așa e dus spre păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte.

158. Cea mai mare și mai fără leac boală a sufletului este necredința în Dumnezeu și iubirea de slavă. Căci pofta răului este o lipsă a binelui. Iar binele stă în a face cu prisosință toate cele bune, câte plac Dumnezeului a toate.

159. Numai omul este în stare să primească pe Dumnezeu, căci numai acestui animal îi vorbește Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Și prin toate prevestește oamenilor vrednici de El, bunătățile viitoare.

160. Omului credincios și celui ce vrea să înțeleagă pe Dumnezeu nimica nu-i este cu anevoie. Iar dacă vrei să-L și vezi, privește podoaba și pronia tuturor celor ce au fost făcute și a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Și toate sunt pentru om.

161. Sfânt se numește omul curățit de patimi și de păcate. De aceea cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om.

162. Numele este însemnarea unuia dintre mulți. De aceea e lucru fără minte a socoti că Dumnezeu care e unul singur, mai are alt nume. Căci Dumnezeu aceasta înseamnă: Cel fără de început, care a făcut toate pentru om.

163. Dacă știi ca ai fapte rele întru tine, scoate-le din sufletul tău, în așteptarea celor bune. Căci drept este Dumnezeu și iubitor de oameni.

164. Cunoaște pe Dumnezeu și e cunoscut de Dumnezeu omul care neîntrerupt se nevoiește să fie nedespărțit de Dumnezeu. Iar nedespărțit de Dumnezeu ajunge omul care e bun în toate și care biruie toată plăcerea, nu din pricina lipsei, ci prin voință și înfrânare.

165. Fă bine celui ce te nedreptățește și-ți vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmașul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea și cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoștința de Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu smerită cugetare și printr’unele ca acestea. Iară lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte.

166. Stihul acesta l-am scris pentru cei mai simpli spre dreaptă știință, pentru că unii au avut îndrăzneala să spună cu necredință că ierburile și legumele ar fi însuflețite. Le spun acestora: Ierburile au viața firii, suflet însă n’au. Iar omul se numește animal rațional pentru că are minte și este capabil de știință. Celelalte dobitoace pământești și din aer au glas în ele fiindcă au duh (πνεύμα) și suflet. Și toate cele cari cresc și scad sunt viețuitoare, fiindcă viețuiesc și cresc, dar pentru aceea nu au și suflet. Iar deosebirile viețuitoarelor sunt patru : Unele sunt nemuritoare și însuflețite ca îngerii, altele au minte, suflet și duh, ca oamenii, altele au numai duh și suflet ca dobitoacele, iar altele numai viață ca ierburile. În ierburi dăinuiește viața fără suflet, fără duh și fără minte. Iar toate celelalte fără viață nu pot să fie. Și tot sufleul omenesc este într’o mișcare necontenită dela un loc la altul.

167. Când primești închipuirea vreunei plăceri, păzește-te ca să nu fi răpit îndată de ea, ci ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ți aminte de moarte și gândește-te că e mai bine să te știi că ai biruit această amăgire a plăcerii.

168. După cum dela naștere începe pătimirea, fiindcă ceea ce a venit la viață se și strică, așa dela patimă începe păcatul. Să nu zici, prin urmare, că Dumnezeu n’a putut tăia păcatul, căci cei ce zic așa sunt nesimțitori și nebuni. Nu era de lipsă să taie Dumnezeu materia, pentru că aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu a tăiat păcatul din oameni în chip folositor, dându-le minte, știință, cunoștință și putere de-a deosebi binele. Deci cunoscând că păcatul ne vatămă, putem să fugim de el. Dar omul fără minte i se aruncă în brațe și se laudă cu el și căzând ca într’o mreajă e războit de el după ce e tras înăuntru. Unul ca acesta niciodată nu mai poate să-și ridice capul, să vadă și să cunoască pe Dumnezeu, Cel ce a făcut toate pentru mântuirea și îndumnezeirea omului.

169. Cele muritoare sunt nemulțumite de ele înșile, știind de mai înainte de moartea care vine. Nemurirea îi vine sufletului cuvios din bunătatea lui, iar moartea i se trage sufletului ticălos și fără minte din răutatea lui.

170. Când te întorci cu mulțumire spre așternutul tău, aducându-ți aminte de binefacerile și de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu și umplându-te de întelegerea cea bună, te vei veseli și mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului și închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu, Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul și puterea o adânc simțită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulțumire cumpănește mai mult decât toată jertfa cea de mare preț înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecii vecilor. Amin.