Mântuitorul Hristos spune la un moment dat în Evanghelia după Matei: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Matei 6, 7-8)

Pe de o parte ştim că Domnul Hristos mereu ne-a îndemnat la rugăciune: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” (Matei 26, 41), la fel şi Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat.”(1 Tesaloniceni 5, 17), şi la fel toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, dar pe de altă parte Domnul ne spune că Tatăl, Căruia ne rugăm ştie tot ce vom cere dinainte de a cere noi, ştie tot ce avem nevoie dinainte de a-le gândi noi. E un paradox să-i spui ceva cuiva care ştie totul, atunci de ce-i mai spunem? De ce ne mai rugăm?

Dacă Dumnezeu ştie tot ce simt şi tot ce-i voi cere în această seară la rugăciune, de ce să-i mai spun? N-ar putea El oare să ne ajute fără să-L mai rugăm? N-ar putea oare să ne vină în ajutor în viaţa noastră fără ca noi să-i spunem mereu ce probleme avem? Pare o pierdere de timp… Dacă am gândi în termeni economici şi de eficienţă, ne-am putea gândi că este o prostie ca subalternul să meargă să-şi informeze şeful de anumite probleme din firmă, pe care şeful le ştie deja. Care ar mai fi rostul? Nu mai bine s-ar pune pe treabă şi ar folosi acel timp pentru a rezolva problema?

Comunicarea între oameni este cheia rezolvării tuturor problemelor. Chiar dacă şeful ştie tot, discuţia cu subalternul său ajută mult la consolidarea relaţiilor de servici între ei, ajută la creşterea încrederii reciproce, şi e foarte posibil ca din discuţii să apară soluţii nebănuite de niciunul din ei pentru acea problemă. Astfel deşi aveau amândoi aceleaşi informaţii despre o anumită problemă, totuşi comunicarea aduce un plus pe care niciunul din ei nu-l bănuiau înaintea începerii discuţiei.

Lucrurile stau la fel şi în cazul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Deşi eu îmi ştiu păcatele şi răul din mine, şi Dumnezeu mă cunoaşte din cap până-n picioare, de la o celulă la alta, de la un gând la altul, totuşi discuţia ajuta la consolidarea relaţiilor dintre noi, ajuta la creşterea încrederii mele în El, invers nu se pune problema, pentru că Lui Dumnezeu nu-i lipseşte nimic. Discuţia dintre mine şi El poate aduce soluţii nebănuite pentru problemele mele, şi perspective de a vedea lucrurile pe care până atunci nu le-am avut.

Scopul rugăciunii este mereu îmbogăţirea şi curăţirea mea sufletească… Chiar dacă El ştie tot, eu mă rog ca şi eu să ştiu ce ştie El, să văd şi eu lumea cum o vede El, să dobândesc şi eu acea libertate faţă de toată creaţia pe care El o are. Dacă eu nu m-aş ruga Lui, cu gândul că oricum mereu îmi poartă de grijă, şi oricum ştie tot, şi n-am ce să-i spun nou, atunci pe zi ce trece aş începe se percep ajutorul Lui din ce în ce mai greu, chiar dacă El îmi poartă de grijă secundă de secundă. Ajutorul Lui n-ar mai fi aşa de transparent pentru ochii mei, ci aş ajunge pe parcurs la concluzia că de fapt eu mă descurc şi singur, că tot ce merge bine în viaţa mea mi se datorează mie şi capacităţilor mele fizice şi intelectuale.

Lipsa chipului lui Hristos din ochii mei în fiecare zi la rugăciune m-ar face să cred tot mai mult că lumea şi tot ce se întâmplă în viaţa mea, există şi fără El. Percepţia lumii materiale ar fi pentru mine mult mai evidentă şi de crezut decât percepţia lucrării nevăzute al lui Dumnezeu în această lume.

Acesta e motivul pentru care bisericile sunt pictate cu chipul lui Dumnezeu, cu chipul blând al Maicii Domnului şi cu chipurile sfinţilor. Dacă nu i-am vedea i-am uita. Noi avem icoane în fiecare camera, inclusiv pe hol şi în bucătărie, mai puţin în băi. În treburile noastre zilnice prin casă întâlnim fără să vrem chipul lui Dumnezeu, şi asta ne mustră, ne incurajează, ne reaminteşte care e scopul vieţii, ne resetează puţin, ne scoate din cotidian. Rolul icoanei tocmai acesta este: să te înalţe cu gândul de la cele lumeşti spre chipul Celui care e zugrăvit în icoană, şi prin Duhul Sfânt să începi a comunica în rugăciune. Icoana e poartă spre cer pentru că din mulţimea uşilor din casă, icoana îţi deschide o uşă spre o lume fără suferinţă, fără păcat, fără oameni răi, fără mizerie,…îţi deschide în taină uşa spre Împărăţia Cerurilor.

Chiar dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ştiu totul despre noi şi în rugăciunea noastră nu le aducem noutăţi, totuşi ei se bucură să ne vadă chipul, aşa cum o mamă se bucură să-şi vadă copilaşul care o priveşte.

De ceva vreme când mă aşez la rugăciune sunt foarte departe de Dumnezeu şi rostesc cuvintele rugăciunilor mecanic fără să fiu prezent, le zic ca pe o poezie. După care urmează să-i cer iertarea pentru ce am făcut în acea zi şi apoi să-i cer ajutorul pentru cei din familia mea, pentru prieteni, naşi, fini şi alte persoane pe care le pomenesc. Îi mulţumesc pentru tot ce-am primit şi totul se termină în câteva minute. În următoarea seară la fel….aceleaşi rugăciuni, aceleaşi cereri, aceeaşi mulţumire…totul mecanic şi doar cu gândul de a împlini un ritual, mustrat de conştiinţă.

Într-o seară sătul să tot repet aceleaşi cuvinte şi având în minte cuvintele Mântuitorului: „ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El”, am hotărât să tac şi să nu mai zic nimic. M-am aşezat în genunchi, mi-a îndreptat privirea spre chipul Mântuitorului şi am tăcut. Mi-am impus să nu zic nimic, nici în gând, nici cu vocea, şi am incercat să nu mă gândesc la nimic, ci doar să stau şi să mă uit la Hristos.

A fost o senzaţie extraordinară pentru că în sfârşit reuşeam să fiu atent… să comunic…să-L văd. Cuvintele mele stăteau ca un zid înaintea mea şi parcă vorbeam cu mine însumi înainte. Acum era altceva, era aşa o tensiune pe care o simţeam, o stare pe care n-o mai trăisem până atunci…

Era ca şi cum m-aş fi lăsat de tot în mâinile Lui. Plecarea capului meu era totul: şi rugăciune, şi mulţumire, şi pocăinţă, şi strigăt după ajutor pentru nevoiele mele…. Nu trebuia să zic nimic, Hristos ştia tot ce urma să spun, mă ştie şi de bun şi de rău, ştia tot ce făcusem în cursul zilei, ştia gândurile cele mai ascunse ale inimii mele.

Şi am stat…şi am stat…şi simţeam aşa o pace în suflet…o bucurie pe care n-am mai avut-o de mult la rugăciune.

Privirea lui Hristos mă mângăia dar mă şi mustra, parcă-mi pătrundea până-n ultimul colţişor al fiinţei mele. Am făcut la fel şi în faţa chipului Maicii Domnului, încercând doar să văd blândeţea ei şi gingăşia cu care-L ţine în braţe pe Fiul ei cel Bun.

L-a sfârşit mi-am făcut semnul crucii şi m-am ridicat. A fost o rugăciune mută dar am comunicat cu Hristos mai mult decât aş fi făcut-o vorbind. În sfârşit o rugăciune de seară pe care cu bucurie aş putea-o numi rugăciune, nu monolog sau discuţie de unul singur în faţa icoanei.

În concluzie vă îndemn ca atunci când cuvintele nu mai pot transmite starea voastră lui Dumnezeu, lăsaţi tăcerea să o facă. Când vedeţi că vorbele voastre zboară nesincer şi neatent către Dumnezeu atunci opriţi-vă.

Cu vorbe sau fără, prin tăcere sau prin strigăt, rugăciunea trebuie să fie nelipsită…mai ales acum în Postul Învierii.

(Claudiu)