Feminismul, după “lupte seculare” care au durat vreo 50 de ani, a scos femeia de la “cratiță” şi a “emancipat-o”. Adică i-a luat femeii căsătorite statutul de casnică şi i-a dat statutul de salariată. A scos-o din “închisoarea” propriului cămin şi i-a deschis perspectiva largă a pereţilor unor birouri (unele fără geamuri şi altele chiar fără uşi) sau a spatelui unei tovarăşe de muncă (poate aţi văzut o poză cu sute de femei ţesătoare într-o hală imensă lucrând unele lângă altele precum albinele într-un stup).

Cu alte cuvinte, a luat-o de la slujirea casei ei, a copiilor ei şi a pus-o să slujească “la stăpân” (i.e. subordonată la diverşi şefi). Celor care vor să ne spună cum că există femei care nu au şefi (şi de asta s-a inventat femininul de la șef – şefă) le vom spune că nu e vorba decât de excepţia care confirmă regula, că majoritatea femeilor au la servici cel puţin câte un şef, dacă nu mai mulţi, care le stresează destul de mult. Feminismul a pretins că femeile casnice stăteau degeaba acasă şi erau într-un fel “întreținute” de soţii lor, pe când nevestele salariate ar fi “pe picioarele lor”’ (i.e. adică nu stau în cârca soţilor, conform aceleiaşi viziuni feministe). Poate nu întâmplător moda a promovat pantofii cu tocuri cât mai înalte pentru ca toată lumea să vadă că femeia emancipată a ajuns, în sfârşit, la “nivelul” bărbatului.

Astfel feminismul i-a dat de fapt femeii două slujbe în loc de una, cât era datoria ei înainte. Având mai puţin timp pentru îngrijirea căminului, femeia “emancipată” (i.e. salariată) în mod firesc nu mai apucă să termine ce are de făcut nici acasă, nici la servici, aleargă dintr-un loc în celălalt pentru că este mereu în întârziere şi în multe cazuri moare înainte de vreme, în urma extenuării produse de lucrul la două slujbe (acasă şi la servici) timp de ani de zile. Dacă se întâmplă acest lucru, feminismul găseşte vinovat pe soţul care nu a stat la “cratiță” în locul femeii. Copiii, în timpul anilor în care femeia salariată plăteşte impozite sârguincios, rămân supravegheaţi şi îndrumaţi în principal de şcoală/stat sau nesupravegheaţi deloc.

În timpurile moderne sunt trimişi la creşe, grădiniţe, after-school. Oricum o femeie emancipată “își poate permite” un copil, maxim doi. Ce apare “neplanificat” se rezolvă cu un avort legal în lumea “civilizată” (iată feminismul s-a gândit şi la această situaţie). Biserica Ortodoxă Romana însă numeşte avortul pruncucidere şi îl consideră un păcat capital. Biserica şi-a păstrat poziţia chiar şi după legalizarea avortului, legalizare făcută în România de ultra emancipaţii, umaniştii şi democraţii Hannah Pauker şi Ion Iliescu.

Pentru a nu rămâne însărcinată, femeia emancipată ia “anticoncepționale” care îi dau organismului starea de a fi însărcinată timp de ani de zile, tulburându-i astfel întregul metabolism (printre altele, anticoncepţionalele s-au dovedit a fi chiar avortive, femeia nemaiştiind de fapt câte avorturi are la activ). Atât “anticoncepționalele” cât şi avorturile chirurgicale au o serie de “efecte secundare”, precum o predispoziţie la anumite forme de cancer, pe care însă femeia emancipată prefera să le ignore. O şansă în plus pentru Stat de a avea mai puţini pensionari şi un profit pe ani de zile pentru firmele producătoare de anticoncepţionale.

Dar cum să rişti să scandalizezi întreaga opinie publică făcând 5-6-7 copii? “Cu ce să-i creşti?” Familia părintelui Gheorghe Calciu a avut 11 copii şi au reuşit să îi crească, tatăl fiind pescar şi mama casnică. Şi în societatea noastră super tehnologizată în care pământul se ară cu tractorul nu cu plugul, oamenii se întreabă cu ce ar creşte mai mulţi copii dacă i-ar avea. Dacă apar probleme în căsnicie din cauza lipsei de timp, de răbdare, sau chiar din cauza lipsei copiilor (a căror venire a fost amânată prea mult), feminismul o învaţă pe femeia “emancipată” că trebuie să dea vina pe soţ, că nu a sprijinit-o suficient în realizarea profesională, implicându-se şi dânsul mai mult în treburile casnice. Dacă totul nu se poate rezolva decât printr-un divorţ, femeia suferă cel mai mult.

Cam aceasta e “reușita” feminismului. Din păcate nu e imaginată starea de lucruri prezentată, această soartă o au şi au avut-o multe femei, luând doctrina feministă de bună şi ajungând să îşi plângă cu amar pruncuţii avortaţi şi, unele din ele, chiar sănătatea sau căsnicia pierdută. De se regăseşte cineva în ce am scris, să ştie că nu am scris ca să rănesc pe cineva ci din dragoste pentru omul contemporan, încercuit de atâtea capcane, spre a încerca să desluşim răul de bine. Şi să găsim o cale de a ieşi la liman.

Există soluţii la această stare de lucruri? “Toate-s vechi şi nouă toate, ce e rău şi ce bine tu te întreabă şi socoate”. Soluţia nu e nouă, este veche de mii de ani şi de aceea are şi şanse mari de reuşită. Este doar pentru familiile de creştini cu mare curaj şi credinţă în Dumnezeu. Pentru acele familii care cred că dacă Dumnezeu trimite prunc să se nască pe pământ, trimite şi tot ce trebuie ca să crească frumos acel prunc. Pentru acele familii care cred că Dumnezeu stă la cârma lumii şi că niciun fir de păr din cap nu se pierde fără ştirea Lui.

Pentru acei care cred nelimitat, le spunem că locul mamei nu poate fi altundeva, decât lângă pruncii ei, cel puţin cât sunt mici. Acei şapte ani de acasă, de care vorbeşte atât tradiţia românească, erau anii în care copilul nu se ducea la grădiniţă ci stătea acasă cu mama sa, care îl urmărea, îl îndruma, îl dojenea când făcea ceva rău, îl lauda când făcea ceva bine. Atunci, în cei şapte ani de acasă se învăţau normele bunei purtări şi se dezvoltau creierul şi personalitatea copilului în mod armonios, sub atenta îngrijire a mamei. Bărbatul, fiind capul familiei, e dator să susţină prin munca şi jertfa sa căminul în care soţia şi copiii să aibă pace, tihna şi tot ce e necesar creşterii unor copii creştini; aceasta e crucea lui. Femeia căsătorită prin naştere şi creştere de prunci se mântuieşte, aşadar acesta e rolul ei principal, lângă copii, în cămin, acolo e crucea ei.

Vom susţine această soluţie a revenirii mamei în cămin nu numai teologic ci şi economic. Dacă femeile căsătorite ar sta acasă să îşi crească pruncii, oferta de muncă, formată din bărbaţi şi femeile necăsătorite ar fi mai mică dar cererea din partea angajatorilor ar rămâne aceeaşi. Astfel, conform unui principiu macroeconomic, salariile ar creşte, fiind mai puţini cei dispuşi să facă slujba respectivă (cererea de job-uri ar fi mai mică decât oferta). Faptul că sunt mai mulţi doritori de angajare pe piaţa muncii este în beneficiul angajatorilor, care le vor plăti salarii mai mici, fiind competiţie pe aceeaşi slujbă. Se ştie că între o femeie şi un bărbat care fac aceeaşi slujbă, femeia e plătită mai puţin. Deci angajatorii privaţi cel puţin (îndeosebi multinaţionalele) preferă să angajeze femei, plătindu-le mai puţin decât pe bărbaţi (această inegalitate între sexe nu prea a fost în atenţia feminismului, se pare).

În anii 90 când se cerea disponibilizarea câtor mai mulţi angajaţi, s-a recurs la pensionarea anticipată a multor oameni de 50 de ani. Această măsură de sus a fost acceptată cu uşurinţă de creştini deşi se crea evident un dezechilibru grav între numărul angajaţilor şi cel al pensionarilor şi o mare problemă de rezolvat pentru generaţiile viitoare. La problema locurilor de muncă există această soluţie a femeilor creştine de a alege să aibă grijă de propria familie. Dacă vor fi mai puţini salariaţi şi salariile vor creşte, bărbaţii ar putea să îşi întreţină familia doar din propriul salariu, fără ca să fie nevoie să lucreze ca salariată şi soţia.

Stând acasă, femeia poate găti mai des, economisind din cumpărarea multor produse semipreparate şi din cumpărarea de medicamente, pentru că o hrană proaspătă la ore regulate e remediu pentru sănătate. Se poate ocupa şi de o grădină, poate creşte şi câteva păsări sau animale pe lângă casă. Poate şi pregăti haine pentru familie. Dacă se pricepe la altceva, poate să se ocupe de acel lucru în timpul liber, important este însă să fie acasă aproape de pruncii ei, să îi aştepte de la şcoală cu masă caldă, să mănânce împreună la ore fixe, să îi urmărească la lecţii, să se roage împreună, să îi scoată în parc/la un sport/la un muzeu, zilnic.

Aşadar, o soluţie pentru lipsa locurilor de muncă ar fi ca femeile căsătorite să nu mai lucreze pentru bani decât, eventual, de acasă. S-ar soluţiona şi problema costurilor ridicate pentru grădiniţe şi bone, femeia şi-ar putea alăpta pruncul, economisindu-se astfel şi banii pentru lapte praf şi biberoane etc. Ea ar fi mai liniştită şi aşa şi copiii ar fi mai bine şi soţul ar găsi acasă o stare de pace, nu alt stres. Căsniciile ar fi mai trainice.

De ce s-a întors lumea invers şi acum bărbaţi români îşi trimit nevestele să lucreze chiar în străinătate, lipsindu-i pe copii de dragostea maternă? Printre altele, pentru că femeia modernă s-a lăsat convinsă să fie emancipată/salariată (“să aibă banii ei”) şi pentru dreptul său de a plăti impozite la stat (şi rate la bancă) este dispusă să îşi sacrifice şi proprii copii. Da, e vorba de sacrificiu la propriu pentru că avortul făcut de o femeie căsătorită cu servici care simte/află că bărbatul său nu o va susţine în a avea încă un copil şi că ea nu mai poate rezista (sau nu mai crede că poate) să alerge pentru încă unul, ei bine, acel avort e făcut dintr-o dragoste greşit înţeleasă, e sacrificat un frăţior sau o surioară pentru un lucru de care ne minţim că ar avea nevoie copiii deja născuţi sau cei pe care îi vom naşte ”cândva”. De fapt tocmai lipsa dragostei faţă de pruncul care s-ar naşte, lipsa dragostei între soţi, lipsa dragostei faţă de Dumnezeu, acestea sunt cauzele principale care duc la avort.

Şi sunt atâtea pretexte pe care le folosesc oamenii spre a-şi justifica un avort…

Oare când ne înhămam la un credit pe 30 de ani spre a avea de tineri la dispoziţie un apartament pus la punct, ne gândim că vom plăti inclusiv prin copii nenăscuţi? E ca un tribut în prunci dat Înalţii Porţi. Sau suntem atât de dependenţi de confort încât pentru acest confort pe care nu l-au avut moşii şi strămoşi noştri, deşi au trăit frumos şi simplu, ne sacrificăm pruncii?

Oare diploma pe care vom obţine-o avortând un copilaş ne va aduce fericirea, mulţumirea, securitatea zilei de mâine? Atâţia oameni cu diplome stau fără servici. Oare tableta pe care o cumpărăm copilului născut îi suplineşte lipsa frăţiorului pe care îl avortăm, spunându-ne că “nu ne mai permitem un alt copil”? Şi nici pentru femeile necăsătorite nu e justificat avortul. Oare merită ca din cauza mătuşilor şi vecinelor care vor bârfi că am făcut un copil din flori să sacrificăm carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru?

Cel mai frumos cadou care poate fi dat unui copilaş e un frăţior sau o surioară. Dacă îi vom întreba pe ei, pe copii, dacă le plac pruncii şi ar vrea să aibă în casă un bebeluş, ne vor spune: “Da”. Dacă îl vom întreba pe Dumnezeu dacă ne putem permite (încă) un copil, ne va răspunde trimiţând sau nu prunc mic în pântece. Dar nu se cade omului să se opună la venirea unei vieţi pe lume.

Atât de mult sacrificăm când acceptăm un avort, poate inconştient. Şi o cauză importantă a avortului este faptul că femeia s-a desprins de cămin şi şi-a luat slujbă plătită în afară căminului, abdicând astfel de la slujba ei esenţială, aceea de mamă şi soţie.

Ne minţim când ne spunem că le trebuie atâtea lucruri materiale copiilor (oare nu noi de fapt ne dorim acele lucruri şi cumpărându-le lor, ne satisfacem propria plăcere?).

Copilaşilor le trebuie dragoste şi credinţa în Dumnezeu, în cele mai grele momente ale vieţii lor adulte nu îi vor ajuta nici tableta, nici laptopul, nici studiile, ci dragostea şi credinţa în Dumnezeu. Credinţa îţi dă motivaţie şi sens, te scoate din deznădejde, dragostea îţi umple inima de bucurie. Restul, toate “oportunitațile” pe care credem că le oferim copiilor noştri prin bani, toate sunt, în lipsa dragostei şi a credinţei, vânare de vânt.

(Elena)